CUNOAŞTERE ŞI EXPERIENŢĂ
„Nu încape nicio îndoială că orice cunoaştere a
noastră începe cu experienţa; căci prin ce altceva
ar putea fi deşteptată spre funcţionare facultatea noastră de
cunoaştere, dacă nu prin obiecte care exercită influenţa asupra
simţurilor noastre şi care, pe de-o parte, produc ele însele
reprezentări, pe de altă parte pun în mişcare activitatea noastră
intelectuală pentru a le compara, a le lega sau a le separa,
prelucrând astfel materialul brut al impresiilor sensibile într-o
cunoaştere a obiectelor care se numeşte experienţă? Astfel,
cronologic, nicio cunoaştere nu precedă în noi experienţa, şi cu
ea începe orice cunoaştere. Dar dacă orice cunoaştere a
noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă totuşi că
ea provine întreagă din experienţă. Căci s-ar putea prea bine ca
tocmai cunoaşterea noastră prin experienţă să fie un compositum
din ceea ce primim noi prin impresii şi ceea ce facultatea
noastră proprie de cunoaştere (nefiind provocată decât de
impresii sensibile) produce din ea însăşi, adaos pe care noi nu-l
distingem de acea materie primă mai înainte ca un lung exerciţiu
să ne fi făcut atenţi asupra-i şi abili de a-l separa. Este deci
cel puţin o problemă care reclamă încă o cercetare mai îndeaproape
şi care nu poate fi rezolvată imediat la prima vedere:
problema dacă există o astfel de cunoştinţă independentă
de experienţă şi chiar de orice impresii ale simţurilor. Astfel de
cunoştinţe se numesc a priori şi se deosebesc de cele empirice,
care îşi au izvoarele lor a posteriori, adică în experienţă […]
Vom înţelege deci prin cunoştinţe a priori nu pe acelea care au
loc independent de cutare sau cutare experienţă, ci pe acelea
care sunt independente absolut de orice experienţă. Acestora le
sunt opuse cunoştinţele empirice sau acelea care sunt posibile
numai a posteriori, adică prin experienţă. […] Necesitatea şi
universalitatea strictă sunt deci criterii sigure ale unei cunoştinţe
a priori şi sunt inseparabil unite între ele. Se poate uşor arăta
că există într-adevăr în cunoaşterea omenească astfel de
judecăţi necesare şi, în cel mai strict înţeles, universale, prin
urmare, judecăţi pure a priori. Dacă vrem un exemplu din
ştiinţe, atunci nu avem decât să privim toate judecăţile matematicii.”

REVOLUŢIA COPERNICANĂ
„Până acum se admitea că toată cunoaşterea
noastră trebuie să se orienteze după obiecte; dar,
în această ipoteză, toate încercările de a stabili ceva despre ele
a priori cu ajutorul conceptelor, prin intermediul cărora cunoaşterea
noastră ar fi lărgită, au fost zadarnice. Să încercăm deci o
dată, presupunând că lucrurile trebuie să se orienteze după
cunoaşterea noastră, ceea ce concordă şi mai bine cu posibilitatea
dorită a unei cunoaşteri a lor a priori, menită să stabilească
ceva asupra lucrurilor înainte de a ne fi date. Aici se
petrece acelaşi lucru ca şi cu ideea lui Copernic, care, văzând
că explicarea mişcărilor cereşti nu dădea rezultate dacă seadmitea că toată armata stelelor se învârte în jurul spectatorului,
încearcă să vadă dacă n-ar reuşi mai bine lăsând spectatorul
să se învârtă, iar stelele dimpotrivă să stea pe loc.”

CLAR ŞI DISTINCT
„…fiindcă atunci doream să mă îndeletnicesc numai
cu căutarea adevărului, am socotit că trebuie să
fac tocmai contrariul, adică să resping ca absolut fals tot ceea
ce puteam să-mi închipui că ar cuprinde cea mai mică îndoială
pentru a vedea dacă nu va rămâne după aceea în convingerea
mea ceva care să fie cu totul neîndoielnic. Astfel, dat fiind că
simţurile ne înşeală câteodată, am vrut să cred că niciun lucru
nu este aşa cum ne fac ele să ni-l închipuim; şi pentru că există
oameni care, chiar atunci când raţionează asupra celor mai
simple chestiuni de geometrie, se înşeală şi fac aici paralogisme,
gândindu-mă că eram supus greşelii ca oricare altul, am
respins ca fiind false toate argumentele pe care le luasem
înainte drept demonstraţii; şi, în sfârşit, având în vedere că
exact aceleaşi gânduri pe care le avem în stare de veghe ne
pot veni şi când dormim, fără ca vreunul să fie, în acest caz,
adevărat, am hotărât să presupunem că toate lucrurile care îmi
veniseră vreodată în minte nu erau mai adevărate decât iluziiledin visurile mele. Dar, îndată după aceea, mi-am dat seama că,
în timp ce voiam să gândesc că totul este fals, trebuia neapărat
ca eu, cel care gândesc aceasta, să fiu ceva; şi, observând că
acest adevăr, gândesc, deci exist, era atât de puternic şi de
cert, încât toate presupunerile cele mai extravagante ale
scepticilor nu erau în stare să-l zdruncine, am socotit că pot să-l
iau fără nicio şovăire drept primul principiu al filosofiei pe care o
căutam. Apoi, cercetând cu luare aminte ceea ce eram eu şi
văzând că puteam să presupun că nu aş avea corp şi că nu ar
exista nici lume şi nici loc în care să mă aflu, dar că nu-mi
puteam închipui că nu aş fi, ci, dimpotrivă, chiar din faptul că
aveam de gând să mă îndoiesc de adevărul celorlalte lucruri
urma în mod foarte evident şi foarte cert că exist; în timp ce,
numai dacă aş fi încetat să gândesc, chiar dacă toate celelalte
pe care mi le imaginasem ar fi fost adevărate, nu aveam niciun
motiv să cred că aş exista: am înţeles din toate acestea că sunt
o substanţă a cărei întreagă esenţă sau natură nu este decât
de a gândi şi care, pentru a exista nu are nevoie de niciun loc şi
nu depinde de niciun lucru material; astfel încât acest eu, adică
sufletul datorită căruia sunt ceea ce sunt, este cu totul deosebit
de trup, şi chiar este mai uşor de cunoscut decât acesta, şi
măcar dacă acesta nu ar exista, sufletul tot nu ar înceta să fie
ceea ce este. După aceea am analizat ceea ce se cere, în
general, unei propoziţii, pentru a fi adevărată şi certă; căci,
deoarece tocmai găsisem una pe care o ştiam astfel, m-am
gândit că trebuie să ştiu şi în ce constă această certitudine. Şi,
băgând de seamă că, în această propoziţie, gândesc, deci
exist, nu este nimic care să mă asigure că spun adevărul, decât
doar că văd foarte limpede că, pentru a gândi trebuie să exist,
am socotit că pot să iau drept regulă generală că lucrurile pe
care le concepem foarte clar şi foarte distinct sunt toate adevărate,
numai că există o oarecare dificultate în a ne da seama
care sunt cele pe care le concepem distinct.”

DOUĂ IZVOARE ALE IDEILOR
„Toate ideile provin din senzaţie sau din reflecţie.
Aşadar, să presupunem că mintea este, după cum
se spune, ca o coală de hârtie albă pe care nu este scris nimic
şi care este lipsită de orice idee; cum ajunge ea să dobândească
un conţinut de idei? Cum ajunge ea la acea mare
cantitate a lor, a cărei varietate infinită, imaginaţia mereu agitată
şi neînfrânată a omului o închipuie aproape cu o nesfârşită
fantezie? De unde are ea tot materialul raţiunii şi al cunoaşterii?
Voi răspunde la aceasta într-un singur cuvânt: din experienţă.
Pe-aceasta se bazează întreaga noastră cunoaştere şi tot din
aceasta derivă ea în ultimul rând. Observaţia noastră, aplicată
fie asupra obiectelor externe sensibile, fie asupra operaţiunilor
interne ale minţii, pe care le percepem şi le reflectăm noi înşine,
este aceea care aduce intelectului nostru întregul material al
gândirii. Acestea sunt cele două izvoare ale cunoaşterii din care
decurg ideile pe care le avem sau pe care le putem avea în
mod natural.
Obiectul senzaţiei este primul dintre izvoarele ideilor. Mai
întâi, simţurile noastre în contact cu obiectele sensibile particulare
fac să pătrundă în minte mai multe percepţii distincte ale
lucrurilor, care corespund căilor diferite pe care aceste obiecte
au atins simţurile; şi astfel ajungem la acele idei pe care le
avem despre galben, alb, cald, rece, moale, tare, amar, dulce şi
tot ceea ce numim calităţi sensibile. lar acest izvor al celor mai
multe idei pe care le avem, care depind în întregime desimţurile noastre şi prin ele este pus în legătură cu intelectul, eu
o numesc senzaţie.
Operaţiunile minţii noastre sunt celălalt izvor al ideilor. În al
doilea rând, al doilea izvor din care experienţa procură intelectului
idei este percepţia operaţiunilor propriei noastre minţi
aplicată ideilor pe care ea le-a primit; când sufletul începe să
reflecteze asupra lor şi să le examineze, atunci aceste operaţiuni
îi aduc intelectului o altă serie de idei care nu-i puteau veni
de la lucrurile din afară. Astfel sunt percepţia, gândirea, îndoiala,
credinţa, raţiunea, cunoaşterea, voinţa şi toate funcţiunile
diferite ale minţii; întrucât suntem conştienţi de ele şi le observăm
în noi înşine, primim de la ele, în intelectul nostru, idei
distincte ca şi acelea ale corpurilor cu care au intrat în contact
simţurile noastre. Fiecare om posedă în el întreg acest izvor al
ideilor; şi cu toate că această facultate nu este un simţ, întrucât
nu are nicio legătură cu obiectele externe, totuşi este foarte
asemănător simţurilor şi poate fi numit în mod propriu simţ
intern. Dar dacă am putut numi „senzaţie” primul izvor, îl numim
„reflecţie” pe acesta din urmă, întrucât ideile pe care el le aduce
sunt de aşa fel încât mintea le obţine numai reflectând asupra
propriilor ei operaţiuni produse înăuntrul ei. Aşadar, aş dori să
se ştie că înţeleg prin reflecţie acea cunoaştere pe care mintea
o dobândeşte despre propriile operaţiuni şi despre felul lor, fapt
datorită căruia acestea devin în intelect idei ale acestor operaţiuni.
Aceste două, adică lucrurile materiale exterioare care sunt
obiecte ale senzaţiei şi operaţiunile propriei noastre minţi înăuntrul
ei, care sunt obiecte ale reflecţiei, sunt pentru mine singurele
origini de la care pornesc toate ideile noastre.”

ANAMNESIS
„Ceea ce se numeşte învăţare este de fapt numai
o reamintire. lată cum, reluă Socrate, recunoaştem
că dacă cineva îşi aduce aminte de un lucru trebuie să fi ştiut
cândva mai înainte acel lucru? Atunci putem susţine că în clipa
când se iveşte în felul acesta o cunoştinţă, ea este o reamintire…
Noi afirmăm că există ceva numit egalitate, dar nu egalitatea
unui băţ cu alt băţ, ori a unei pietre cu altă piatră…, ci
altceva dincolo de toate cazurile concrete, egalitatea în sine.
Putem sau nu susţine existenţa unei astfel de realităţi? …
Şi ştim oare şi ce este ea în sine? …Şi ştiinţa aceasta de
unde o avem? Să provină ea, oare, de la obiectele menţionate
adineaori, de la percepţia egalităţii între beţe, pietre, orice altceva?
De la ele pornind ne formăm noi ideea acelui lucru
ireductibil la ele?…
Dar obiectele egale şi egalitatea în sine nu sunt unul şi
acelaşi lucru… Şi, totuşi, nu-i aşa că pornind de la aceste obiecte
egale diferite de egalitatea însăşi ai conceput şi dobândit ştiinţa
despre aceasta din urmă? …Dacă e aşa, atunci când cineva
văzând un obiect gândeşte aşa: obiectul pe care îl văd în clipa
aceasta năzuie să semene cu o altă realitate, dar îi lipseşte
ceva, nu izbuteşte să fie la fel cu acela, îi rămâne inferior, într-o
asemenea situaţie putem cădea de acord că spusele lui implică
în mod necesar o cunoaştere prealabilă de către el a realităţii
cu care spune el că se aseamănă obiectul văzut, dar faţă de
care obiectul acesta rămâne inferior…?Atunci, cunoaşterea egalităţii în sine trebuie s-o fi dobândit
noi cumva înainte de a începe să vedem, să auzim, să percepem
prin celelalte simţuri… Prin urmare, sufletele noastre
erau şi înainte de a se afla în acest chip uman, existau despărţite
de trup şi înzestrate cu puterea de a gândi… Dacă realităţile
de care noi vorbim mereu: frumuseţea, binele şi toate celelalte
de acelaşi ordin există cu adevărat… şi dacă e adevărat că
datele simţurilor noi le comparăm cu realităţile acelea, atunci
rezultă că sufletele noastre există dinaintea naşterii noastre
exact în măsura în care aceste realităţi există, iar dacă ele nu
există zadarnic am mai invocat argumentul acesta…
În ipoteza mea există un Frumos în sine, un Bine în sine,
un Mare în sine şi toate celelalte… Eu sunt convins că dacă în
afară de Frumosul în sine există şi altceva frumos, singura
cauză pentru care acel lucru e frumos este participarea la
Frumosul în sine, şi la fel pentru rest…
Aşadar, (să admitem) atât existenţa reală a fiecărei Forme,
cât şi faptul că tocmai prin participarea lor la Forme celelalte
lucruri poartă numele lor.”

MITUL PEŞTERII
„…asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi
a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată
mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca întro
peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung
faţă de întregul peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă
din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât
trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să
poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le
vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar
între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a
lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este paravanul
scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra
căruia îşi arată ei scamatoriile.”
— Văd, spuse el.
[…] mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete,
nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime
zidul. Iar dintre cei care le poartă, unii, cum e şi firesc, scot
sunete, alţii păstrează tăcerea.
— Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi.
— Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni
au văzut mai întâi altceva decât umbrele care cad, aruncate de
foc, pe zidul de dinaintea lor?
— Cum ar putea vedea altceva – spuse el – dacă întreaga
viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
— Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu
tot acelaşi lucru?
— Bun, şi?
— Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu
crezi că oamenii noştri ar socoti că, numind aceste umbre pe
care le văd ei, numesc realitatea?
— Necesar.”
— Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea
un ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet,
crezi că ei ar socoti emisiunea sunetelor iscată fiind de altceva,
în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
— Pe Zeus, – răspunse el – nu cred!
— În general, deci – am spus eu –, asemenea oameni nu
ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
— E cu totul obligatoriu.
— Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din
lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar
sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi
silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi
să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot
felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea priviacele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi
că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai
înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de
ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este în mai mare
măsură, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-
i-l pe fiecare din obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să
răspundă ce anume este lucrul respectiv? Nu crezi că el s-ar
putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute
mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?”
— Ba da.
— Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu
crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se
spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe
acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?
— Chiar aşa!
— Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa
aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul
până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu
s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple
ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din
lucrurile socotite acum adevărate?
— N-ar putea, cel puţin îndată, să le vadă!.
— Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca să
vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne
umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale celorlalte
lucruri, apoi lucrurile ele însele. În continuare, i-ar fi mai uşor să
privească în timpul ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci
lumina stelelor şi a lunii mai curând decât, în timpul zilei,
soarele şi lumina sa.
— Cum de nu!
— La urmă, el va privi soarele, nu în apă, ci aşa cum este,
pe el însuşi, în locul său propriu.
— Necesar.
— După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele cum că
acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în
lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru toate imaginile
acelea, văzute de ei (în peşteră).”
— E clar că aici va ajunge, după ce va fi străbătut toate
celelalte etape.
— Ei, şi nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima
sa locuinţă, de înţelepciunea de acolo, ca şi de părtaşii săi la
lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de
ceilalţi i-ar fi milă?
— Cu totul…
— Dacă, iarăşi, acel om, coborând, s-ar aşeza în acelaşi
scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime,
sosind deodată dinspre lumea însorită?
— Ba da.
— Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele
acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna
legaţi şi dacă ar trebui s-o facă chiar în clipa când nu vede bine,
înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de
reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs?
Şi nu s-a spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu
vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar
pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus,
în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu
l-ar ucide?
— Ba chiar aşa.
— Iată, dragă Glaucon, imaginea care trebuie în întregime
pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis
vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din
ea – cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea
lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul
inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce nădăjduiam să spun, de
vreme ce aşa ceva e dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e
îndreptăţită, numai zeul o ştie.”

„Să luăm o judecată de fapt: „Pe această creangă
se află o pasăre cardinal”. Când auzim pe cineva
făcând o remarcă precum aceasta, cum o testăm? Ne uităm şi
observăm. Dacă există o corespondenţă între ceea ce s-aafirmat şi ceea ce am observat, vom spune că judecata este
adevărată; dacă nu – că este falsă. În realitate, exact aşa ne
convingem de adevărul unei judecăţi precum aceasta. Iar ceea
ce ne convinge este experienţa. Deşi argumentul este plauzibil,
să-l analizăm pe fragmente. În el se presupune că judecăţii
noastre îi corespunde un anumit fapt real, care este accesibil
direct simţurilor, este aflat dincolo de orice îndoială şi căruia
gândirea trebuie să i se adecveze. Or, acest „fapt real” este o
ficţiune. Căci ceea ce este luat drept fapt şi folosit ca atare nu
reprezintă decât o altă judecată sau o colecţie de judecăţi, iar
verificarea constă în coerenţa dintre judecata iniţială şi judecăţile
din această colecţie. Să ne oprim asupra păsări cardinal.
Să admitem că aceasta este un fapt – un fapt brut, nealterat,
care e accesibil direct simţurilor, punându-i-se la dispoziţie o
realitate căreia gândirea noastră urmează să-i corespundă. Or,
o pasăre nu e niciodată doar un dat senzorial, ori chiar o
colecţie de date senzoriale. Căci, să presupunem că în locul
nostru ar fi un animal, echipat cu toate simţurile, fiecare dintre
acestea având o maximă acuitate – dar, spre deosebire de noi,
incapabil să ataşeze un înţeles unui dat senzorial, să observe
asemănările, conexiunile, diferenţele. Va percepe o astfel de
fiinţă ceea ce percepem noi? Evident că nu. Recunoaşterea
unei păsări cardinal este o realizare intelectuală remarcabilă,
deoarece ea presupune ca implicit – dar, prin aceasta, nu mai
puţin real – să se sesizeze conceptul de pasăre cardinal; în
acest scop e nevoie să se facă un salt foarte mare, de la ceea
ce este dat la o clasificare ideală. Chiar şi cel mai profan dintre
noi, atunci când reuşeşte să recunoască acea pasăre, va putea
să tragă de aici o bogăţie de idei: ideea de organism viu, cea
despre un regn al păsărilor şi despre caracteristicile lor cele mai
importante, noţiunile de zbor, de cântec specific şi de o anumită
culoare – aceste noţiuni şi multe altele fiind atât de strâns
legate de identificarea în cauză încât, dacă s-ar renunţa la oricare
dintre ele, gândirea noastră şi-ar pierde trăsăturile distinctive.”,

PRAGMATISMUL
„Nu mă îndoiesc că vom vedea teoria pragmatistă
a adevărului trecând prin cele trei stadii tradiţionale
ce alcătuiesc cariera unei doctrine. Orice doctrină nouă
începe prin a fi considerată absurdă; apoi se admite că este
adevărată, dar în mod prea evident şi fără interes; şi sfârşim
prin a recunoaşte că este atât de importantă încât adversarii săi
pretind că au descoperit-o. Această doctrină a adevărului este
la prima sa etapă şi sunt semne că a început cea de-a douaetapă. De-aş putea să o fac să depăşească în ochii voştri prima
etapă!
Orice dicţionar ne spune că adevărul este o proprietate pe
care o au unele dintre ideile noastre; el constă în faptul că acele
idei sunt „concordante” cu realitatea, tot aşa cum eroarea
constă în „neconcordanţa” cu aceasta […]
Pragmatismul pune aici întrebarea sa obişnuită: „Admiţând
că o idee, o opinie este adevărată, la ce deosebiri concrete va
duce acest lucru în viaţa noastră? Ce experienţe se vor produce
în locul celor care s-ar fi produs dacă opinia noastră ar fi
fost falsă? Pe scurt: ce valoare are adevărul în bani gheaţă în
termeni proprii experienţei?” Punând această întrebare, pragmatismul
constată imediat care e răspunsul cuvenit: ideile
adevărate sunt cele pe care putem să le asimilăm, pe care le
putem valida, cărora le putem acorda adeziunea noastră şi pe
care le putem verifica. Sunt false ideile în cazul cărora nu
putem proceda astfel. Iată care e diferenţa practică la care duce
faptul de a avea idei adevărate; şi iată ce trebuie să înţelegem
prin adevăr. Sub acest nume nu putem cuprinde nimic altceva.
Aceasta este teza pe care vreau să o apăr. Adevărul unei idei
nu este o proprietate care i-ar fi inerentă şi care rămâne inactivă.
Adevărul este un eveniment care se produce în privinţa
unei idei. Aceasta devine adevărată; ea este făcută adevărată
de anumite fapte. Ea îşi dobândeşte adevărul printr-o activitate
specială, constând în a o verifica şi având drept scop şi rezultat
verificarea ei. Nu-mi scapă faptul că trebuie să vă pară cât se
poate de straniu de a mă vedea afirmând că o idee este adevărată,
atât cât avem nevoie de a o crede ca atare. Că ea poate
fi „bună” în măsura în care ea ne este profitabilă, aceasta o
admit cu plăcere. Dacă, într-adevăr, ceea ce facem graţie ei
este bun şi dacă, având-o, noi devenim mai buni, nu vă veţi
îndoi că prin aceasta chiar ea nu este bună în ea însăşi. Dar,
veţi spune, nu înseamnă a abuza în mod straniu de cuvântul
„adevăr” invocând această raţiune pentru a califica ideea în
acelaşi timp drept adevărată? Tot ce vă pot spune pentru
moment este că ce este adevărat intră în ceea ce este bine,
sau că adevărul este bun de un fel oarecare, şi nu cum se
presupune de obicei, o categorie în afara binelui. Nu sunt aici
numai două idei coordonate. Cuvântul adevărat desemnează
tot ce se constată ca bun sub forma unei credinţe şi, în afară de
aceasta, ca bun pentru motive definite, capabile de a fi definite.
Admiteţi că în ideile adevărate nu ar fi nimic bun pentru viaţă,
admiteţi că posesiunea acestor idei ar fi un dezavantaj pozitiv şi
că ideile false ar fi singurele avantajoase. În lumea în care
lucrurile s-ar petrece astfel, datoria noastră ar fi mai mult de a
fugi de adevăr.”,

„Schema indică faptul că pornim de la o problemă,
fie teoretică, fie practică, pe care încercăm
să o rezolvăm prin producerea unei teorii ipotetice care constitute
totodată soluţia noastră ipotetică; aceasta este deci faza
încercării. Apoi supunem teoria noastră testării, încercând
s-o infirmăm: aceasta este metoda critică a eliminării erorilor.
Ca rezultat al acestui întreg proces apare o nouă problemă,
P2 (sau poate mai multe noi probleme). Progresul realizat,
echivalent cu creşterea cunoaşterii noastre, poate fi de regulă
estimat prin măsurarea distanţei dintre P1 Şi P2, după care
vom şti dacă am înregistrat vreun progres. Pe scurt, conform
schemei noastre, cunoaşterea începe cu probleme şi sfârşeşte
(în măsura în care ea se sfârşeşte vreodată) cu probleme.”

INTERNALISMUL
„Problemele pe care le discutăm aici dau naştere,
în mod firesc, la două puncte de vedere filosofice
(sau la două temperamente filosofice, cum le-am mai numit).
Tocmai de aceste puncte de vedere şi de consecinţele lor
pentru alte teme ale filosofiei mă voi ocupa în cele ce urmează.
(…)
Una dintre aceste perspective e cea a realismului metafizic.
În această perspectivă, lumea constă dintr-o totalitate
fixată de obiecte independente de minte. Există o singură
descriere adevărată şi completă a „felului în care este lumea”.
Adevărul presupune un anume gen de relaţie de corespondenţă
între cuvinte sau semne-ale-gândurilor şi lucrurile externe sau
mulţimile de asemenea lucruri. Vom numi externalistă această
perspectivă, deoarece punctul ei de favorit este punctul de
vedere al Ochiului lui Dumnezeu.
Perspectiva pe care o voi apăra eu nu are un nume precis:
ea este o achiziţie târzie în istoria filosofiei şi, chiar în prezent,
e confundată cu alte concepţii, de un tip complet diferit. O voi
numi perspectivă internalistă, deoarece caracteristica sa e
aceea de a susţine că problema „Din ce obiecte constă lumea?”
e una care are sens numai în interiorul unei teorii sau a unei
descrieri. Mulţi filosofi „internalişti” – deşi nu toţi – susţin, în plus,
că există mai mult de o teorie sau o descriere „adevărată” a
lumii. „Adevărul”, din unghiul de vedere al unui internalist, e un
anume gen de acceptabilitale raţională (idealizată) – un anume
gen de coerenţă ideală a convingerilor noastre între ele şi cu
experienţele pe care le avem (aşa cum sunt acestea din urmă
reprezentate în sistemul nostru de convingeri) – şi nu ocorespondenţă cu „stări de lucruri” independente de minte sau
independente de limbaj. Nu există un punct de vedere al
Ochiului lui Dumnezeu pe care l-am putea cunoaşte sau
imagina în mod onorabil; există numai diferitele puncte de
vedere ale personajelor reale, ce reflectă diferitele interese şi
scopuri pe care descrierile şi teoriile acestor persoane le
servesc. (…)
Problema e următoarea: există acele obiecte acolo, în
afară. Aici e mintea/creierul ce produce actele de gândire/ calcul.
Cum intră simbolurile subiectului (sau cele ale minţii/
creierului său) într-o corespondenţă unică cu obiecte şi mulţimi
de obiecte exterioare?
Răspunsul obişnuit al externaliştilor de azi e că, într-adevăr,
în timp ce niciun semn nu corespunde cu necesitate unei
mulţimi obiecte mai degrabă decât alteia, legăturile contextuale
dintre semne şi lucrurile externe (în particular, legăturile
cauzale) ne vor permite să explicăm natura referinţei. Dar acest
argument nu funcţionează. (…). Pentru un internalist de felul
meu semnele nu corespund intrinsec obiectelor, independent
de felul în care sunt ele utilizate şi de către cine. „Obiectele” nu
există independent de schemele conceptuale. Noi decupăm
lumea în obiecte atunci când introducem o schemă de descriere
sau alta. Şi numai deoarece obiectele şi semnele sunt
deopotrivă interne schemei de descriere, e posibil să spunem
ce anume se potriveşte cui.”,