„Marea diferenţă dintre ideile lui Aristotel şi acelea ale lui Galilei şi Newton este
că Aristotel credea într-o stare preferenţială de repaus, pe care orice corp ar
trebui s-o aibă dacă nu s-ar acţiona asupra sa cu o forţă sau un impuls. În
particular, el credea că pământul era în repaus. Dar din legile lui Newton
rezultă că nu există un criteriu unic al repausului. […]
De exemplu, jucând ping-pong în tren, s-ar găsi că mingea ascultă de legile lui
Newton exact ca o minge pe o masă de lângă calea ferată. Astfel, nu există
nicio modalitate de a spune cine se mişcă: trenul sau pământul.Lipsa unui criteriu absolut pentru repaus înseamnă că nu se poate determina dacă
două evenimente care au loc la momente diferite se produc în aceeaşi poziţie
în spaţiu. De exemplu, să presupunem că mingea de ping-pong din tren saltă
în sus şi în jos, lovind masa de două ori în acelaşi loc, la distanţă de o secundă.
Pentru cineva de lângă calea ferată, cele două salturi ar părea că au loc la
patruzeci de metri distanţă, deoarece aceasta este distanţa parcursă de tren
pe calea ferată, între salturi. Prin urmare, inexistenţa unui repaus absolut
înseamnă că nu se poate da unui eveniment o poziţie absolută în spaţiu, aşa
cum credea Aristotel. Poziţiile evenimentelor şi distanţele dintre ele ar fi diferite pentru o persoană din tren şi una de lângă calea ferată şi nu ar exista
un motiv pentru a prefera poziţia unei persoane sau a celeilalte.
Newton a fost foarte îngrijorat de această lipsă a poziţiei absolute sau a spaţiului
absolut, aşa cum a fost numit, deoarece ea nu era în concordanţă cu ideea sa
despre un Dumnezeu absolut. De fapt, el a refuzat să accepte lipsa unui spaţiu
absolut, chiar dacă aceasta era o consecinţă a legilor sale. […]
Atât Aristotel, cât şi Newton credeau în timpul absolut. Adică, ei credeau că
intervalul de timp dintre două evenimente se poate măsura fără ambiguităţi
şi că acest timp ar fi acelaşi indiferent cine l-ar măsura, cu condiţia să aibă un
ceas bun. Timpul era complet separat de spaţiu şi independent de acesta.”
(Stephen W. Hawking*, Scurta istorie a timpului)
Timpul si spaiul – relaii
„4. În ceea ce mă priveşte, am arătat de mai multe ori că socotim spaţiul drept ceva pur relativ, ca şi timpul; ca o ordine a coexistenţelor, după cum timpul
este o ordine a succesiunilor. Căci spaţiul arată, în termeni de posibilitate, o
ordine a lucrurilor care există în acelaşi timp, fi indcă există deodată, fără ca
el să intervină în felul lor de a exista. Şi când vezi mai multe lucruri deodată,
atunci îţi dai seama de această ordine a lucrurilor între ele.
5. Pentru a infi rma imaginaţia celor ce consideră spaţiul ca o substanţă sau, cel
puţin, ca fi ind un lucru absolut, am mai multe demonstraţii, dar nu vreau să
mă servesc acum decât de aceea pentru care mi se dă ocazie. Spun, deci, că,
dacă spaţiul ar avea o existenţă absolută, s-ar întâmpla ceva pentru care ar fi imposibil să existe o raţiune sufi cientă, ceea ce ar fi contra axiomei noastre.
Iată cum o demonstrez. Spaţiul este ceva absolut uniform. Şi fără lucrurile
care sunt plasate în el, un punct al spaţiului nu se deosebeşte prin nimic de un
alt punct al spaţiului. Urmează, însă, de aci că este imposibil ca Dumnezeu,
păstrând aceleaşi situaţii ale corpurilor între ele, să fi plasat corpurile în
spaţiu altfel şi nu aşa cum sunt. Şi de ce nu a fost luat totul pe dos, printr-un
schimb între Orient şi Occident? […]
6. Este tot aşa în ceea ce priveşte timpul. Dacă presupunem că cineva întreabă de
ce Dumnezeu nu a creat totul cu un an înainte şi că acelaşi personaj vrea să
tragă de aici concluzia că Dumnezeu a făcut ceva pentru care nu poate exista
o raţiune prin care a fost făcut astfel mai mult decât altfel, i s-ar răspunde
că afi rmaţia lui ar fi adevărată, dacă timpul ar fi ceva în afară de lucrurile
care sunt în timp, căci ar fi imposibil ca să fi e motive pentru care lucrurile ar
fi fost făcute mai curând în anumite momente decât în altele – succesiunea
lor rămânând aceeaşi. Dar aceasta arată tocmai că momentele în afară de
lucruri nu sunt nimic şi că ele nu consistă decât în ordinea lor succesivă,
care, rămânând aceeaşi, una dintre cele două stări, ca aceea a anticipării
imaginate, nu ar fi cu nimic diferită şi nu ar putea fi distinsă de cealaltă care
este acum.”

„Istoriciştii moderni au fost puternic impresionaţi de succesul teoriei newtoniene
şi, mai ales, de capacitatea sa de predicţie a poziţiei planetelor într-un viitor
îndepărtat. Posibilitatea unor astfel de prognoze pe termen lung, pretind
istoriciştii, este, prin urmare, demonstrată arătând că vechea năzuinţă privind
capacitatea de a prezice viitorul îndepărtat nu depăşeşte limitele a ceea ce
poate fi atins de mintea omenească. Ştiinţele sociale trebuie să năzuiască la
fel de sus. Dacă astronomia poate prezice eclipse de soare, atunci de ce nu ar
putea sociologia prezice revoluţii?
Istoricistul subliniază că, chiar dacă năzuim atât de departe, nu trebuie să uităm
că ştiinţele sociale nu pot spera şi nu trebuie să încerce să atingă precizia
prognozelor astronomice. […] Chiar dacă recunosc şi chiar subliniază
defi cienţele predicţiilor sociologice în legătură cu informaţiile detaliate
şi precizia, istoriciştii susţin că întinderea şi semnifi caţia unor astfel de
prognoze ar putea compensa aceste neajunsuri. Defi cienţele provin mai
ales din complexitatea evenimentelor sociale, din interconexiunile lor şi din
caracterul calitativ al termenilor sociologici. Dar, deşi sociologia suferă din
aceste cauze de imprecizie, termenii ei calitativi îi conferă o semnifi caţie
de o bogăţie şi comprehensivitate specifi ce. Exemple de asemenea termeni
sunt: «confl ictul între culturi», «prosperitate», «solidaritate», «urbanizare»,
«utilitate». Predicţii de genul celor descrise, adică predicţii pe termen lung, al
căror caracter vag este contrabalansat de scopul şi semnifi caţia lor, propun să
le numim predicţii la scară largă sau prognoze la scară largă. Potrivit istoriciştilor,
acesta este tipul de predicţii spre care trebuie să tindă sociologia. […]
Deci, dacă suntem interesaţi de predicţiile sociale, prognozele la scară largă (care
sunt totodată prognoze pe termen lung) rămân, conform istoricismului, nu
doar cele mai fascinante, cât şi singurele care merită căutate.”

„[…] Urmează de aici că fi ecare monadă este o oglindă vie sau dotată cu o acţiune
internă, reprezentând universul după punctul ei de vedere şi tot orânduită
ca şi universul el însuşi. Şi percepţiile monadei se nasc una din alta […], iar
mişcările corpurilor şi fenomenele din natură se nasc unele din altele, prin
legea cauzelor efi ciente, adică prin mişcări.
Fiecare monadă cu un corp particular formează o substanţă vie. Astfel, nu este
numai viaţă peste tot, împreunată membrilor sau organelor, dar există o
infi nitate de grade de monade, unele dominând mai mult sau mai puţin pe
celelalte.”

„Căci totul este reglementat în lucruri odată pentru totdeauna, cu atâta ordine şi
corespondenţă pe cât este posibil; suprema înţelepciune şi bunătate neputând
făptui decât cu o perfectă armonie. Prezentul este plin de viitor; viitorul s-ar putea
citi în trecut; îndepărtatul este exprimat în ceea ce este mai apropiat. S-ar putea
cunoaşte în fi ecare sufl et frumuseţea universului, dacă i-am putea desface toate
ascunzişurile sale, care nu se dezvoltă în mod sensibil decât cu timpul.”

„O situaţie complet nouă s-a creat în ştiinţa fi zicii, prin descoperirea cuantei
universale de acţiune, care a relevat o caracteristică elementară a
«individualităţii» proceselor atomice, depăşind vechea doctrină a divizibilităţii
limitate a materiei, original introdusă ca fundament al unei explicaţii
cauzale a proprietăţilor specifi ce ale substanţelor materiale. Această nouă
caracteristică nu este numai complet străină teoriilor clasice ale mecanicii şi ale
electromagnetismului, ea este chiar ireconciliabilă cu însăşi ideea cauzalităţii.

De fapt, specifi carea stării unui sistem fi zic în mod evident nu poate determina
alegerea între diferite procese individuale de tranziţie la alte stări, şi o
considerare a efectelor cuantice trebuie astfel să opereze fundamental cu
noţiunea probabilităţii apariţiei diferitelor procese de tranziţie posibile. Avem
de-a face aici cu o situaţie care are un caracter esenţial diferit de acela al
recursului la metodele statistice în operarea practică cu sistemele complicate
care se admit că se supun legilor mecanicii clasice.
Gradul în care imaginile fi zice comune eşuează în explicarea fenomenelor atomice
este ilustrat izbitor de bine-cunoscuta dilemă privind proprietăţile ondulatorii şi
corpusculare ale particulelor materiale, ca şi ale radiaţiei electromagnetice. Este
apoi foarte important să se realizeze că orice determinare a constantei lui Planck
se bazează pe compararea aspectelor fenomenelor care pot fi descrise numai cu
ajutorul imaginilor necombinabile, pe baza teoriilor fi zice clasice. Aceste teorii, într-adevăr, reprezintă numai idealizări de o asimptotică validitate, la limita
unde acţiunile cuprinse în orice moment al analizei fenomenelor sunt mari în
comparaţie cu cuanta elementară.
În această situaţie, suntem înfruntaţi de necesitatea unei revizuiri radicale a
fundamentelor descrierii şi ale explicării fenomenelor fi zice. Aici trebuie
să se recunoască, înainte de toate, că, oricât de mult ar transcende efectele
cuantice domeniul de analiză al fi zicii clasice, considerarea aranjamentului
experimental şi înregistrarea observaţiilor trebuie să fi e exprimate
întotdeauna în limbajul comun, suplimentat cu terminologia fi zicii clasice.
Aceasta este o cerinţă logică simplă, întrucât cuvântul «experiment» poate
fi , în esenţă, folosit numai cu referinţă la o situaţie în care noi putem spune
altora ceea ce am făcut şi ceea ce am învăţat.”

„Principiul de incertitudine a avut implicaţii profunde pentru modul în care
vedem lumea. Chiar după mai mult de cincizeci de ani, ele nu au fost complet
înţelese de mulţi fi losofi şi sunt încă subiectul multor controverse. Principiul
de incertitudine a semnalat sfârşitul visului lui Laplace, despre o teorie a
ştiinţei, un model al universului care ar fi complet determinist; desigur, nu se
pot prezice precis evenimente viitoare, dacă nu se poate măsura precis starea
actuală a universului. Ne putem încă imagina că există un set de legi care
determină complet evenimentele pentru unele fi inţe supranaturale, care ar
putea observa starea actuală a universului, fără să o perturbe. […]
În general, mecanica cuantică nu prezice un singur rezultat clar pentru o observaţie,
în schimb, ea prezice mai multe rezultate diferite posibile şi ne spune cât de
probabil este fi ecare dintre ele. Aceasta înseamnă că, dacă cineva face aceeaşi
măsurare pe un număr mare de sisteme similare, fi ecare începând în acelaşi
fel, ar vedea că rezultatul măsurării ar fi A într-un anumit număr de cazuri, B
în alt număr de cazuri ş.a.m.d. S-ar putea prezice numărul corespunzător de
ori în care rezultatul ar fi A sau B, dar nu s-ar putea prezice rezultatul specifi c
al unei singure măsurări. Prin urmare, mecanica cuantică introduce în ştiinţă
un element inevitabil de imprevizibilitate sau întâmplare. Einstein a obiectat
foarte puternic la aceasta, în ciuda rolului important pe care l-a jucat în
dezvoltarea acestor idei. Einstein a primit premiul Nobel pentru contribuţia
sa la teoria cuantică. Cu toate acestea, Einstein nu a acceptat niciodată ideea
că universul era guvernat de întâmplare; sentimentele sale au fost exprimate
în faimoasa sa afi rmaţie: «Dumnezeu nu joacă zaruri». Totuşi, majoritatea
celorlalţi savanţi erau dispuşi să accepte mecanica cuantică, deoarece era în
perfectă concordanţă cu experimentul; într-adevăr, a fost o teorie remarcabil
de reuşită şi ea stă la baza aproape a întregii ştiinţe şi tehnologii moderne. […]
Singurele domenii din fi zică în care mecanica cuantică nu a fost încorporată
sunt gravitaţia şi structura la scară mare a universului.”

„Care poate fi singura noastră învăţătură? – Că nimeni nu îi dă omului calităţile
sale, nici Dumnezeu, nici societatea, nici părinţii şi strămoşii săi, nici el
însuşi (nonsensul ideii respinse la urmă a fost studiat de Kant ca «libertate
inteligibilă», poate deja de Platon). Nimeni nu este responsabil că este
constituit în acest sau acest mod, că există în aceste circumstanţe, în acest
mediu ambiant, că există pur şi simplu. Fatalitatea fi inţei sale nu poate fi desprinsă de fatalitatea a tot ceea ce a fost şi va fi . El nu este consecinţa propriei
sale intenţii, a unei voinţe, a unui scop, prin el nu se încearcă atingerea unui
«ideal de om», sau a unui «ideal de fericire», sau a unui «ideal de moralitate»
– este absurd a vrea să-i rostogoleşti fi inţa spre un scop oarecare. Noi am
inventat conceptul de «scop»: în realitate, scopul lipseşte. Suntem necesari,
suntem o parte din destin, aparţinem întregului, suntem în întreg – nu există
nimic care ar putea să judece, să măsoare, să compare, să condamne fi inţa
noastră, căci asta ar însemna să judece, să măsoare, să compare, să condamne
întregul. Dar nu există nimic în afara întregului! — Că nimeni nu mai
e făcut responsabil, că nu e permisă reducerea modurilor fi inţei la o causa
prima, că lumea nu e o unitate, nici ca sensorium, nici ca «spirit», de-abia
aceasta este marea eliberare, de-abia astfel a fost restabilită inocenţa
devenirii. Ideea de «Dumnezeu» a fost până acum cel mai puternic argument împotriva existenţei. Noi îl negăm pe Dumnezeu, negăm responsabilitatea
faţă de Dumnezeu: de-abia astfel mântuim lumea.”

Dintre primii care s-au îndeletnicit cu filosofia, cei mai mulți au socotit drept
principii ale tuturor lucrurilor doar pe acelea de tipul materiei, de unde provin
toate cele-ce-sunt și care este întâia lor sursă și ținta finală a nimicirii lor. Ființa
lumii ca atare ar rămâne neschimbată, dar s-ar modifica în efectele sale. Pe aceasta
ei au numit-o element și principiu al celor-ce-sunt. De aceea, ei cred că nimic
nu se naște și nimic nu piere, dat fiind că aceeași natură se conservă mereu, tot
așa cum noi nu afirmăm că Socrate apare în sens absolut, atunci când la el apar
frumusețea sau priceperea la muzică, și nici că el piere, atunci când el ar pierde
aceste însușiri, deoarece persistă substratul — Socrate însuși — și, în același
sens, nici celelalte lucruri nici nu apar, nici nu pier. Căci mereu persistă o anumită
natură — fie una, fie mai multe decât una — din care se nasc toate cele, ea
însă conservându-se. (…) Căci, dacă orice apariție și pieire sunt, pe cât se poate,
rezultatele fie ale unuia, fie ale mai multor substraturi, de ce se petrec transformă
rile și care le este rațiunea de a fi? Căci nu este cu putință ca substratul
însuși să se modifice singur pe sine. Spre exemplu: nici lemnul, nici bronzul nu
sunt responsabile pentru transformarea fiecăruia dintre ele și nici nu face lemnul
patul ori bronzul statuia, ci un alt element este rațiunea transformării lor. Or,
a-l căuta pe acesta înseamnă a căuta celălalt principiu, anume — cum am spune
noi — de unde provine mișcarea.

Dacă rațiunea și opinia adevărată sunt două genuri diferite, atunci cu siguranță
aceste realități, forme pe care noi nu le percepem, ci doar le gândim, există
în ele însele; în schimb, dacă, așa cum cred unii, opinia adevărată nu se
deosebește cu nimic de rațiune, atunci toate lucrurile pe care le percepem prin
mijlocirea trupului trebuie considerate drept cele mai sigure realități. Noi trebuie
să spunem însă că acestea sunt două lucruri distincte, deoarece au origini și proprietăț
i diferite. Una se naște în noi prin învățătură, cealaltă prin persuasiune; una
e însoțită mereu de adevărul demonstrației sale, cealaltă e indemonstrabilă; una
rămâne neclintită de persuasiune, pe cealaltă persuasiunea o poate schimba; de
opinia adevărată are parte, trebuie să spunem, omenirea întreagă, de cea de-a
doua, de rațiune, numai zeii și un număr mic de oameni.
Așa stând lucrurile, trebuie să admitem că există, mai întâi, forma identică cu
sine, nenăscută și de nenimicit, care nici nu primește în sine ceva venit din altă
parte, nici nu intră ea însăși, undeva, în ceva; ea nu poate fi percepută nici cu
văzul, nici cu vreun alt simț, fiind, de fapt, obiectul de cercetare al gândirii.
În al doilea rând, există ceea ce poartă același nume cu forma și îi seamănă ei,
dar este perceptibil, născut, în veșnică mișcare, căpătând ființă într-un loc anume
și pierind tot de acolo, putând fi cunoscut prin opinie și percepție.
În al treilea rând, există locul, care este veșnic, nefiind supus nimicirii, și care
dă loc de așezare tuturor celor care se nasc, putând fi conceput fără ajutorul
simțurilor (…) El este de bună seamă cel pe care îl vedem ca într-un vis, atunci
când spunem că tot ceea ce există trebuie neapărat să se afle într-un anume loc și
să ocupe un anumit spațiu, căci ceea ce nu este nici undeva pe pământ, nici undeva
prin cer nu e nimic.