„Problema pe care vreau s-o examinez ar putea fi eventual descrisă ca un aspect al vechii dispute
dintre şcoala de filosofie britanică şi cea continentală, al disputei dintre empirismul clasic al lui Bacon, Locke, Berkeley, Hume şi Mill şi raţionalismul sau intelectualismul clasic al lui Descartes, Spinoza şi Leibniz. În această dispută, şcoala britanică a susţinut că sursa ultimă a întregii cunoaşteri este observaţia, pe când şcoala continentală susţinea că această sursă o constituie intuiţia intelectuală a ideilor clare şi distincte. Miezul acestei noi viziuni optimiste asupra posibilităţilor cunoaşterii îl formează doctrina că adevărul este manifest. E posibil ca adevărul să fie uneori voalat. Dar el se poate dezvălui. Iar dacă nu se dezvăluie singur, îl putem dezvălui noi. Înlăturarea vălului poate să nu fie uşoară. Dar din momentul când adevărul nud se înfăţişează ochilor noştri, avem puterea de a-l vedea, de a-l deosebi de fals şi de a şti că el este adevărul. Naşterea ştiinţei moderne şi a tehnologiei moderne a fost inspirată de această epistemologie optimistă avându-i ca exponenţi pe Bacon şi pe Descartes. Ei au susţinut că în materie de adevăr niciun om nu trebuie să apeleze la autoritate, deoarece fiecare poartă înlăuntrul său sursele cunoaşterii. Omul poate să cunoască; prin urmare, el poate să fie liber. Aceasta este formula care explică legătura dintre optimismul epistemologic şi ideile liberalismului. Paralel cu această legătură
există şi legătura opusă. Neîncrederea în puterea raţiunii umane, în puterea omului de a discerne adevărul se leagă aproape invariabil de neîncrederea în om. Astfel, pesimismul epistemologic se leagă istoric de doctrina perversităţii omului şi tinde să ducă la revendicarea statornicirii unor tradiţii puternice şi a instituirii unei autorităţi forte care să-l salveze pe om de la nebunie şi viciu. Descartes îşi întemeia epistemologia sa optimistă pe importanta teorie a ceea ce el numea veracitas dei. Ceea ce ne apare în mod clar şi distinct ca fiind adevărat nu poate să nu fie adevărat; altminteri ar însemna că Dumnezeu ne înşală. Astfel, în virtutea veracităţii lui Dumnezeu, adevărul e cu necesitate manifest. La Bacon întâlnim o doctrină similară, pe care am putea-o numi doctrina despre veracitas naturae. Natura e o carte deschisă. Cine o citeşte cu un spirit neîntinat n-are cum să greşească. Eroarea nu se poate datora decât prejudecăţilor ce otrăvesc spiritul. Din această din urmă remarcă se vede că doctrina adevărului manifest face necesară explicarea falsităţii.  Cunoaşterea, stăpânirea adevărului nu necesită nicio explicaţie.Cum se poate întâmpla însă, dacă adevărul e manifest, să cădem vreodată în eroare? Răspunsul e: prin propriul nostru refuz vinovat de a vedea adevărul manifest; sau pentru că în mintea noastră sălăşluiesc prejudecăţi sădite în ea de educaţie şi de tradiţie ori alte influenţe nefaste ce ne-au pervertit spiritul care la început a fost pur şi inocent. Ignoranţa se poate datora unor puteri ce conspiră spre a ne ţine în neştiinţă, spre a ne otrăvi mintea umplând-o cu falsuri şi spre a ne închide ochii, ca să nu putem vedea adevărul manifest. Asemenea prejudecăţi şi asemenea puteri sunt deci surse ale ignoranţei. Aşadar, epistemologia optimistă a lui Bacon şi cea a lui Descartes nu pot fi adevărate. Şi, totuşi, poate că lucrul cel mai straniu în toată această poveste e că epistemologia de faţă greşită a fost principalul inspirator al unei revoluţii intelectuale şi morale fără egal în istorie. Ea i-a încurajat pe oameni să gândească cu propriul lor cap. Le-a insuflat speranţa că prin cunoaştere se pot elibera şi pot elibera şi pe alţii de robie şi suferinţă. Ea a făcut posibilă ştiinţa modernă. Ea a devenit baza luptei împotriva cenzurii şi împotriva suprimării liberei cugetări. Ea a devenit baza conştiinţei non-conformiste, a individualismului şi a unui nou sentiment al demnităţii umane; a revendicării învăţământului generalizat şi a unei noi aspiraţii spre o societate liberă. Ea i-a făcut pe oameni să se simtă răspunzători pentru ei înşişi şi pentru alţii şi dornici să amelioreze nu numai propria lor condiţie, ci şi pe cea a semenilor lor. E un exemplu de idee proastă ce a inspirat multe idei bune. Această epistemologie falsă a dus şi la consecinţe dezastruoase. Teoria că adevărul e manifest, că oricine îl poate vedea, cu condiţia doar de a dori să-l vadă, este baza fanatismelor de aproape toate felurile. Pentru că numai ticăloşia cea mai josnică poate refuza să vadă adevărul manifest: numai cei care au motive să se teamă de adevăr conspiră la înăbuşirea lui. Despre sistemele tradiţionale de epistemologie s-ar putea spune că au rezultat din răspunsuri afirmative sau negative la întrebarea privind sursele cunoaşterii noastre. Ele nu pun niciodată la îndoială aceste întrebări şi nu le contestă legitimitatea; întrebările sunt considerate absolut fireşti şi nimeni nu pare să vadă ceva rău în ele. Lucrul e cât se poate de interesant, pentru că aceste întrebări sunt puse în mod vădit de un spirit autoritar. Ele pot fi comparate cu întrebarea tradiţională din teoria politică: „Cine trebuie să guverneze?”, întrebare care reclamă un răspuns autoritar de felul „cei mai buni” sau „cei mai înţelepţi”, sau „poporul”, sau „majoritatea”. Această întrebare politică este greşit pusă şi răspunsurile la care conduce sunt paradoxale. Ea trebuie înlocuită cu o întrebare total diferită, şi anume: „Cum putem organiza instituţiile noastre politice în aşa fel încât conducătorii răi sau incompetenţi (pe care trebuie să încercăm să-i împiedicăm să vină la putere, dar se prea poate totuşi să nu izbutim) să nu poată dăuna prea mult. Cred că numaischimbând întrebarea noastră putem să avansăm spre o teorie rezonabilă a instituţiilor politice, întrebarea privind sursele cunoaşterii noastre poate fi înlocuită în mod asemănător. Eu propun ca, în loc de a pune o asemenea întrebare, să admitem că astfel de surse ideale de cunoaştere nu există – întocmai cum nu există nici conducători ideali – şi că oricare din „surse” ne poate conduce uneori la erori. Răspunsul adecvat la întrebarea mea „Cum putem spera să detectăm şi să eliminăm eroarea?” este, cred, următorul: „Criticând teoriile sau conjecturile altora şi – dacă izbutim să ne formăm şi această deprindere – criticând propriile noastre teorii sau conjecturi.”

ZECE TEZE
„Cred că e timpul, acum, să formulez rezultatele epistemologice ale acestei discuţii. Le voi enunţa sub forma a zece teze.
1. Nu există surse ultime ale cunoaşterii. Orice sursă, orice sugestie este binevenită; şi orice sursă, orice sugestie este deschisă examinării critice.
2. Întrebarea epistemologică ce trebuie pusă nu este una privitoare la surse; întrebarea ce trebuie pusă este dacă aserţiunea făcută este adevărată; altfel spus, dacă ea concordă cu faptele.
3. În cadrul acestei examinări se pot dovedi relevante argumente de tot felul. Un procedeu tipic este să examinăm dacă teoriile noastre sunt compatibile cu observaţiile.
4. Din punct de vedere cantitativ şi calitativ, cea mai importantă sursă a cunoaşterii noastre – dacă lăsăm deoparte cunoaşterea înnăscută – este tradiţia. Cele mai multe dintre lucrurile pe care le ştim le-am aflat din spusele altora, din lecturi, învăţând cum să criticăm, cum să primim si să acceptăm critica, cum să respectăm adevărul.
5. Faptul că majoritatea surselor cunoaşterii noastre sunt tradiţionale arată superficialitatea mentalităţii antitradiţionaliste. Faptul acesta nu poate fi luat însă drept argument în sprijinul
unei atitudini tradiţionaliste: orice element al cunoaşterii noastre tradiţionale (ba chiar şi al celei înnăscute) este deschis examinării critice şi poate fi răsturnat. Totuşi, fără tradiţie, cunoaşterea ar fi imposibilă.
6. Cunoaşterea nu poate să pornească de la zero – de la o tabula rasa – şi nici de la observaţie. Progresul cunoaşterii constă, în principal, în modificarea cunoaşterii anterioare.
7. Epistemologiile pesimiste şi cele optimiste sunt eronate cam în aceeaşi măsură. Adevărată este la Platon parabola pesimistă a peşterii, şi nu povestea sa optimistă privind anamneza (deşi trebuie să admitem că toţi oamenii, asemeneatuturor celorlalte animale şi chiar tuturor plantelor, posedă cunoaştere înnăscută). Dar cu toate că lumea aparenţelor este, într-adevăr, doar o lume de simple umbre pe pereţii peşterii noastre, noi toţi reuşim mereu să pătrundem dincolo de ea; şi
cu toate că adevărul e ascuns în adâncuri, noi putem sonda adâncurile. Nu dispunem de nici un criteriu al adevărului, fapt ce vine în sprijinul pesimismului. Dispunem însă de criterii care,
dacă avem noroc, ne pot permite să recunoaştem eroarea şi falsitatea. Claritatea şi distincţia nu sunt criterii ale adevărului, dar caracteristici cum sunt obscuritatea sau confuzia pot să fie
semne ale erorii. Tot aşa, coerenţa nu poate dovedi adevărul, dar incoerenţa şi inconsistenţa dovedesc falsitatea. Iar propriile noastre erori, atunci când sunt recunoscute, sunt ca nişte slabe luminiţe roşii ce ne ajută să dibuim drumul prin bezna peşterii noastre.
8. Nici observaţia, nici raţiunea nu sunt autorităţi. Intuiţia intelectuală şi imaginaţia sunt de maximă importanţă, dar nu sunt mijloace sigure.
9. În timp ce claritatea este prin ea însăşi un lucru valoros, exactitatea sau precizia nu sunt aşa: e fără rost să cauţi mai multă precizie în problema de care te ocupi. Precizia lingvistică
e o fantomă, iar problemele legate de semnificaţia sau definiţia cuvintelor sunt neimportante. Cuvintele prezintă interes doar ca instrumente pentru formularea de teorii, iar problemele verbale
trebuie evitate cu orice preţ.
10. Orice soluţie dată unei probleme ridică noi probleme nerezolvate, şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât problema iniţială este mai profundă şi cu cât soluţia ce i s-a dat este mai îndrăzneaţă. Cred că ar merita să încercăm să învăţăm ceva despre lume chiar dacă, făcând această încercare, am afla doar că nu ştim mare lucru.”,

„Aceasta este cea mai mare eroare comisă vreodată pe pământ, adevărata fatalitate
a erorii: s-a crezut că în formele raţiunii există un criteriu al realităţii, când,
de fapt, ele ne erau date pentru a lua în stăpânire realitatea, pentru a înţelege
greşit, într-o manieră inteligentă, realitatea… .”
(Friedrich Nietzsche, Voina de putere)
„Falsitatea unei judecăţi nu constituie încă, după părerea noastră, o obiecţie
împotriva acesteia; iată poate una dintre cele mai surprinzătoare afi rmaţii
ale noului nostru limbaj. Problema care se pune este aceea de a afl a în ce
măsură poate această judecată să favorizeze, să întreţină viaţa, să conserve şi
chiar să amelioreze specia; iar noi suntem, principial, înclinaţi să afi rmăm că
judecăţile cele mai false (din care fac parte judecăţile sintetice a priori) sunt
pentru noi cele mai indispensabile, că omul nu ar putea trăi fără a admite
fi cţiunile logice, fără a reduce realitatea la măsura lumii pur imaginare
a Necondiţionatului, a Identităţii, fără o neîncetată falsifi care a lumii prin
noţiunea de număr, – că renunţarea la judecăţile false ar însemna renunţarea
la viaţă, negarea vieţii. A admite faptul că Neadevărul este o condiţie a vieţii
înseamnă, desigur, a te opune în mod primejdios sentimentului obişnuit al
valorilor; iar o fi losofi e care îşi îngăduie această cutezanţă se plasează, prin
aceasta, dincolo de Bine şi de Rău.”

„Este vorba, în fond, de un lucru elementar. Puţine sunt, dacă în genere există, domeniile în care străduinţele umane par să fi e ferite de riscul erorii. Lucruri pe care le-am crezut odată bine stabilite sau chiar certe se pot dovedi mai târziu a nu fi cu totul corecte (dar asta înseamnă false) şi a avea nevoie de corecţii. Un exemplu deosebit de elocvent în acest sens îl constituie descoperirea apei
grele şi a hidrogenului greu […]. Anterior acestei descoperiri nici că se putea imagina ceva mai cert şi mai ferm stabilit în domeniul chimiei decât cunoştinţele noastre despre apă (H2O) şi despre elementele ce intră în compunerea ei. […] După descoperirea apei grele însă, s-a înţeles că ceea ce
până atunci fusese considerat un compus pur din punct de vedere chimic era, de fapt, un amestec de compuşi indiscernabili din punct de vedere chimic, dar foarte diferiţi din punct de vedere fi zic, cu densităţi, puncte de fi erbere şi puncte de îngheţ foarte diferite – deşi pentru defi nirea tuturor acestor puncte fusese folosită ca bază standard «apa». Acest episod istoric este tipic; şi din el putem învăţa că nu se poate prevedea care părţi ale cunoaşterii ştiinţifi ce vor fi lovite într-o bună zi de caducitate. Prin urmare, credinţa în certitudinea ştiinţifi că şi în autoritatea ştiinţei n-are alt temei
decât dorinţele noastre nemărturisite; ştiinţa e supusă greşelii, fi indcă e făcută de oameni.
[…] Din faptul că este posibil să greşim şi că nu există un criteriu al adevărului care ne-ar putea feri de eroare nu rezultă că alegerea între teorii este arbitrară sau non-raţională; că nu putem învăţa şi nu ne putem apropia de adevăr; că cunoaşterea noastră nu poate să crească.”

„Rezultatul testelor este selecţia ipotezelor care au rezistat testelor ori eliminarea
acelor ipoteze care nu au rezistat şi care sunt, din această cauză, respinse.
Este important să se realizeze care sunt consecinţele acestei abordări. Acestea
sunt următoarele: toate testele trebuie interpretate ca încercări de a stârpi
teorii false, de a găsi punctele slabe ale unei teorii, pentru a o respinge în cazul
în care a fost infi rmată de teste. Această abordare este, uneori, considerată
paradoxală: scopul nostru, se spune, este de a întemeia teorii, nu de a le
elimina pe cele false. Dar mai ales pentru faptul că scopul nostru este de a întemeia teorii cât putem mai bine, trebuie să le testăm cât putem de sever.
Aceasta înseamnă că trebuie să le găsim orice cusur, trebuie să le descoperim
falsifi cabilitatea. Numai în cazul în care, în ciuda tuturor eforturilor noastre,
nu reuşim în acest demers, putem spune că teoriile au rezistat unor teste
severe. Acesta este motivul pentru care descoperirea unor instanţe care
confi rmă o teorie înseamnă foarte puţin, dacă nu am încercat şi nu am reuşit,
să descoperim instanţele de respingere a ei.”

„Un adevăr, dacă nu e complet, este ceva în care nu poţi rămâne – în care nu poţi
să «stai». Să ne amintim de exemplul iniţial al sferoidului şi al spaţiului din
jurul lui. Abia insistăm să-l gândim temeinic pe acela, şi el ne alungă şi ne
îndrumă către «spaţiul din jur». De aceea, este plin de înţeles ceea ce ne
spune de la sine, dacă ştim s-o ascultăm, expresia curentă din limba noastră:
«X este în eroare». Pentru că ea subînţelege că eroarea e tocmai «lucrul în
care nu poţi sta». Dacă s-ar putea sta în eroare, efortul de a căuta adevărul
n-ar avea sens. Şi, în fapt, tot limba noastră foloseşte altă expresie conexă, în
care se manifestă ceea ce în prima era doar subînţeles: «X a căzut în eroarea
de a… ». Starea în eroare e, aşadar, o cădere – lucrul cel mai opus «stării».
Alteori, acestei problematice «stăruiri» în eroare i se dă o turnură, totdeauna
negativă, dar cu un caracter moral: nu doar cazi, ci «comiţi eroarea de a… »,
făcându-l răspunzător pe cel căzut de căderea sa.
Cum adevărurile trecute sunt incomplete, nu se poate sta în ele şi doar din acest
motiv sunt erori. Dacă există erori de altă clasă, adică erori care nu sunt
decât erori, a căror eroare nu constă exclusiv în caracterul lor fragmentar,
ci în materia şi substanţa lor, nu e o chestiune pe care suntem obligaţi să o
elucidăm în momentul de faţă.”

„Idolii şi noţiunile false care au pus stăpânire pe intelectul omenesc şi s-au înrădăcinat adânc într-însul, nu numai că au năpădit spiritele oamenilor aşa încât adevărul abia poate să pătrundă (…). Există patru feluri de idoli, care stăpânesc mintea omenească. Idolii tribului îşi au izvorul în însăşi natura omenească. Căci este fals că simţurile omului sunt măsura lucrurilor; dimpotrivă, toate percepţiile, fie ale simţurilor, fie ale minţii, sunt pe măsura omului şi nu pe măsura universului. Şi intelectul omenesc, asemănător unei oglinzi cu suprafaţa inegală faţă de razele lucrurilor, amestecând propria sa natură cu aceea a lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează imaginea acestora. Idolii peşterii sunt
idolii omului individual. Căci fiecare are o peşteră sau o vizuină a lui, care tulbură lumina naturii; datorită unor cauze diferite ca: natura proprie şi particulară a fiecărui individ, educaţia, lecturile şi autoritatea acelora pe care îi stimează şi admiră (…) Există idoli formaţi prin convieţuirea oamenilor, pe care îi numim idolii forului, din cauza relaţiilor şi tovărăşiei oamenilor. Căci oamenii se asociază prin vorbire; şi cuvintele sunt impuse lucrurilor potrivit cu felul de a gândi al mulţimii. Şi de aceea reaua şi nepotrivita alegere a cuvintelor împiedică într-un chip uimitor activitatea intelectului (…) Mai sunt, în sfârşit, idolii care s-au înrădăcinat în spiritele oamenilor din dogmele diferitelor filosofii şi din legi absurde de demonstraţie; pe aceştia îi numim idolii teatrului; căci câte sisteme filosofice au fost inventate şi adoptate, tot atâtea fabule au fost create şi jucate, fabule care au făcut din lume o plăsmuire sau o scenă de teatru”.