MOARTEA BUNĂ
„Cuvântul eutanasie este compus din două cuvinte
greceşti – eu şi Thanatos – şi, literal vorbind,
înseamnă o moarte bună. Astăzi, prin eutanasie se înţelege în
general a produce o moarte bună – o omorâre din compasiune:
o persoană A determină sfârşitul vieţii unei alte persoane B, de
dragul acesteia din urmă. În această înţelegere sunt implicate
două trăsături importante ale actelor de eutanasie. Mai întâi,
eutanasia presupune a lua în mod deliberat viaţa cuiva; în al
doilea rând, acest lucru se face de dragul persoanei căreia i se
ia viaţa: cazul tipic este acela când ea sau el suferă de o boală
incurabilă sau aflată în stadiul ultim. Aceste două trăsături fac
ca eutanasia să se deosebească de aproape toate celelalte
forme prin care se ia viaţa cuiva.
Eutanasia poate fi voluntară, nonvoluntară şi involuntară.
Eutanasia voluntară este cea realizată de A la cererea lui B, de
dragul acestuia din urmă. Există o strânsă legătură între eutanasia
voluntară şi sinuciderea asistată – situaţia când o persoană
o ajută pe alta să-şi pună capăt vieţii, de pildă când A
face rost de medicamentele care îi permit lui B să se sinucidă.
Eutanasia poate fi voluntară şi atunci când, în momentul în care
persoana a cărei viaţă se sfârşeşte, ea nu mai este în stare
să-şi exprime dorinţa de a muri. Dar dacă, câtă vreme mai era
capabilă, a chibzuit şi şi-a exprimat dorinţa de a muri dacă ar fi
într-o situaţie precum aceasta, atunci persoana care, în condiţii
bine determinate, îi pune capăt vieţii, acţionează la cererea sa
şi înfăptuieşte o acţiune de eutanasie voluntară.
Eutanasia este nonvoluntară atunci când se pune capăt
vieţii unei persoane care nu poate alege ea însăşi între a trăi şi
a muri – de pildă fiindcă este vorba de un nou-născut handicapat
ori de un bolnav incurabil, sau pentru că o boală sau un
accident au transformat o persoană în stare să acţioneze în
chip responsabil într-una care niciodată nu va mai putea acţiona
astfel, fără însă ca acea persoană să fi menţionat înaintea
acelei boli sau acelui accident dacă, într-o asemenea situaţie,
ar dori sau nu eutanasia.
Eutanasia este involuntară atunci când persoana căreia i
se face ar fi fost în măsură să-şi dea sau să se abţină să-şi dea
consimţământul să moară, dar nu şi l-a dat – fie pentru că nu a
fost întrebată, fie că a fost întrebată dar s-a abţinut să şi-l dea,
fiindcă dorea să continue să trăiască. Deşi cazurile clare deeutanasie involuntară sunt relativ rare (de pildă când A o
împuşcă pe B fără consimţământul acesteia, pentru a o salva
să cadă în mâinile unui călău sadic), s-a argumentat că unele
practici medicale larg acceptate (precum administrarea unor
doze tot mai mari de medicamente care alină durerea, dar care
ar putea produce moartea pacientului, sau eliminarea unui
tratament care menţine viaţa unui pacient, fără consimţământul
acestuia) reprezintă de fapt eutanasie involuntară”.

SCOP SAU MIJLOC?
„O presupoziţie de la care oamenii pleacă atunci
când consideră că există o diferenţă importantă de
ordin moral între eutanasia activă şi cea pasivă este ideea că a
omorî pe cineva este mai rău din punct de vedere moral decât
a-l lăsa să moară. Oare aşa să fie? Este acţiunea de a omorî,
ca atare, mai rea decât a lăsa pe cineva să moară?
Simpla diferenţă dintre a omorî şi a lăsa pe cineva să moară
nu are prin ea însăşi un caracter moral. Un medic care, din
motive umanitare, îşi lasă pacientul să moară se află în aceeaşi
situaţie morală ca un medic care din aceleaşi motive i-ar fi
administrat pacientului o injecţie cu efect letal. Dacă decizia sa
a fost eronată (să admitem, de pildă, că maladia pacientului ar
fi fost de fapt vindecabilă), aceasta ar fi la fel de regretabilă,
indiferent de metoda prin care a fost dusă la îndeplinire. Iar
dacă hotărârea doctorului a fost corectă, metoda folosită nu are
în sine nicio importanţă”.,

AGENŢI MORALI ŞI PACIENŢI MORALI
„Pentru început este util să facem o distincţie între
agenţi morali şi pacienţi morali. Agenţii morali sunt
indivizii care deţin o varietate de capacităţi complexe, în special
capacitatea de a formula principii morale imparţiale pe baza
cărora pot să decidă, ţinând cont de toate aspectele relevante,
şi hotărând ce trebuie făcut din punct de vedere moral, iar pe
baza acestei decizii ei sunt capabili să aleagă sau să nu aleagă
aşa cum cere moralitatea concepută de ei. Deoarece agenţii
imorali sunt înzestraţi cu aceste capacităţi, se cuvine să îi considerăm
responsabili de acţiunile lor (presupunem că circumstanţele
în care ei acţionează într-un anume fel nu le dictează
să acţioneze altfel). Dacă o acţiune este rezultatul unor constrângeri
ilegale, al unei coerciţii, al unei inevitabile lipse de
informaţii sau al unor dereglări psihice (de exemplu, o maladie
psihică temporară), atunci se cuvine ca individul respectiv să fie
scuzat de modul în care a acţionat în astfel de situaţii. Dar înabsenţa unor asemenea circumstanţe atenuante, trebuie şi se
cuvine ca agenţii morali să fie făcuţi responsabili de propriile
fapte. De vreme ce ei sunt cei care decid în ultimă instanţă
asupra acţiunilor lor, tot ei sunt cei care trebuie să poarte
responsabilitatea a ceea ce fac (sau nu fac). Fiinţele umane
adulte şi normale sunt, în mod paradigmatic, indivizi consideraţi
agenţi morali. Agenţii morali nu numai că fac ce e bine şi ce e
rău, dar ei mai pot de asemenea să suporte consecinţele
actelor bune sau rele ale altor agenţi morali.
În contrast cu agenţii morali, în cazul pacienţilor morali nu
există acele condiţii prealabile care i-ar face capabili să-şi controleze
propriul comportament în aşa fel încât să poarte
răspunderea morală pentru ceea ce fac. Unui pacient moral îi
lipseşte capacitatea de a formula principii morale pe baza
cărora să decidă care dintre numeroasele acte posibile ar fi just
sau adecvat să le îndeplinească – şi cu atât mai mult nu este
capabil să-şi bazeze deciziile pe aceste principii. Pacienţii
morali, într-un cuvânt, nu pot să facă ceea ce este bine şi nici
ceea ce este rău. Bineînţeles că ei pot acţiona în detrimentul
altora. Dar chiar şi atunci când un pacient moral vatămă în mod
grav pe altul, el nu a săvârşit un lucru rău. Numai agenţii morali
pot face ceva rău. Nou-născuţii, copiii mici ori alienaţii sau
debilii mintal de toate vârstele sunt cazuri paradigmatice de
pacienţi morali umani. Indivizii care sunt pacienţi morali diferă
între ei prin caracteristici relevante din punct de vedere moral.
De o importanţă particulară este distincţia dintre (a) acei indivizi
care sunt conştienţi şi dotaţi cu sensibilitate (cu alte cuvinte, pot
avea experienţa plăcerii şi a durerii) şi (b) acei indivizi care sunt
conştienţi şi dotaţi cu sensibilitate, dar posedă şi alte calităţi
cognitive şi voliţionale. Unele animale intră în categoria (b),
altele foarte probabil că aparţin categoriei (a). Aici interesul
nostru principal priveşte statutul moral al animalelor din categoria
(b). De aceea, când în cele ce urmează vom utiliza noţiunea
de „pacient moral” trebuie să înţelegem că ne referim la
animalele din categoria (b) şi la alţi pacienţi morali similari
acestor animale sub aspecte relevante”.,

CINE ARE DREPTURI?
„Omul are drepturi pentru că acestea sunt drepturi
naturale. Ele sunt ancorate în natura omului: în
capacitatea individuală de a face alegeri conştiente …Pe scurt,
omul este un animal raţional şi social. Niciun alt animal, nicio
altă fiinţă nu are aceeaşi facultate de a raţiona, de a face alegeri
conştiente. Prin urmare, dacă drepturile naturale sunt
absolute, există un sens, dar unul singur, în care trebuie să fie
considerate relative: ele sunt relative la specia umană… Ar fidesigur absurd să spunem că lupul este „rău” pentru că nu face
altceva decât să atace şi să devoreze mieii, găinile etc. Lupul
nu este o fiinţă rea care comite „agresiuni” contra celorlalte
specii; el nu face decât să urmeze legea naturală a supravieţuirii
sale. …Butada „Vom recunoaşte drepturile animalelor
atunci când şi le vor revendica” poate fi susţinută pentru că,
evident, animalele sunt incapabile de a-şi revendica drepturile.
La obiecţia că nici sugarii nu-şi pot revendica drepturile, răspunsul
e că sugarii sunt viitori adulţi umani, ceea ce animalele sigur
nu sunt.”,