Acasă » filosofi_despre_fericire
Arhive categorie: filosofi_despre_fericire
epicur
Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii
nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce
constau în desfătări senzuale, cum socotesc unii din neştiinţă,
nepricepere sau din înţelegere greşită, ci prin plăcere înţelegem
absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. Nu succesiunea
neîntreruptă de chefuri şi orgii, nu dragostea senzuală,
nu desfătarea cu peşte sau cu alte delicatese ale unei mese
îmbelşugate fac o viaţă plăcută, ci judecata sobră, căutarea
motivelor fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi alungarea acelorpăreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra
sufletului. Dintre toate acestea, primul şi cel mai mare bun este
înţelepciunea, din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi, căci ea ne
învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută, dacă nu-i şi o viaţă
înţeleaptă, cumsecade şi dreaptă.
J.St. Mill
„Totuşi trebuie să admitem că, în general, filosofii
utilitarişti au recunoscut superioritatea plăcerilor
spiritului asupra celor ale corpului. Aceasta constă, în principal,
în durata, certitudinea, intensitatea etc. mai mare a primelor,
adică mai degrabă în avantajele pe care le procură decât în
natura lor intrinsecă… Este pe deplin compatibil cu principiul
utilităţii să se recunoască faptul că unele feluri de plăceri sunt
mai dezirabile şi mai valoroase decât altele. Căci ar fi şi absurd
să se presupună că aprecierea plăcerilor depinde doar de
cantitate, în timp ce în aprecierea tuturor celorlalte lucruri pe
lângă cantitate se ia în considerare şi calitatea… Puţine fiinţe
umane ar accepta să fie transformate în animale inferioare în
schimbul promisiunii că se vor înfrupta pe deplin din plăceri
animale; nicio persoană instruită să fie un ignorant, nicio persoană
sensibilă şi morală să fie egoistă şi josnică, chiar dacă ar
fi convins că idiotul, ignorantul şi ticălosul ar fi mai mulţumiţi
cu viaţa lor decât este ea însăşi cu propria-i viaţă. Ele nu ar
renunţa la ceea ce posedă în plus nici pentru cea mai completă
satisfacere a tuturor dorinţelor pe care le au în comun cu idiotul,
ignorantul ori ticălosul. Dacă s-ar gândi să o facă, acest lucru
s-ar întâmpla doar în cazurile de extremă nefericire când, pentru
a scăpa de ea, ele ar vrea să-şi schimbe viaţa cu aproape
oricare alta, oricât de indezirabilă ar părea aceasta în propriii lorochi… Este mai bine să fii o fiinţă umană nemulţumită decât un
porc mulţumit; mai bine să fii Socrate nemulţumit decât un idiot
mulţumit. Iar dacă idiotul sau porcul au o opinie diferită, aceasta
este pentru că ei cunosc doar o faţetă a problemei; ceilalţi
cunosc, dimpotrivă, ambele faţete”.
Blaise Pascal
„Neputându-se lecui de moarte, de necazuri, de neştiinţă, oamenii au găsit cu
cale, spre a fi fericiţi, să nu se mai gândească la aceste lucruri – este tot ce
au putut inventa ei, pentru a se mângâia de atâtea rele. […] Toţi oamenii
doresc să fi e fericiţi; toţi, fără excepţie. Oricât de diferite ar fi mijloacele pe
care le întrebuinţează, ei năzuiesc toţi către această ţintă. Ceea ce-l face pe
unul să meargă la război, iar pe altul să nu meargă, este dorinţa în care se afl ă
amândoi, însoţită de vederi diferite. Voinţa nu face niciodată nici cel mai mic
gest decât cu acest scop (al fericirii). Acesta-i, de când lumea, motivul tuturor
acţiunilor omeneşti, chiar al celor ce se omoară sau se spânzură. Şi, cu toate
acestea, de un număr mare de ani, nicicând fără credinţă nimeni n-a ajuns la
acest punct la care toţi tind continuu. Toţi se plâng: principi şi supuşi, nobili
şi oameni de rând, bătrâni şi tineri, tari şi slabi, savanţi şi ignoranţi, sănătoşi
şi bolnavi; din toate ţările, din toate timpurile, de toate vârstele şi condiţiile.
O încercare atât de lungă, atât de continuă şi de uniformă ar trebui să ne
convingă cu adevărat despre neputinţa în care suntem, de a ajunge la fericire
prin sforţările noastre proprii […].”
„Ceea ce pare straniu la om este faptul că nu există nimic în natură, care să nu fi e în
stare de a ţine loc de scop şi în care el să nu caute fericirea […]. Unii au căutat
fericirea în autoritate, alţii în cercetări şi ştiinţe, alţii în voluptăţi.Aceste trei plăceri pământeşti au format trei secte, iar cei pe care-i numim fi losofi n-au făcut altceva decât să urmeze, în mod efectiv, una dintre ele. Cei ce
s-au apropiat cel mai mult de ele au găsit cu cale că este necesar ca binele
universal, pe care toţi oamenii îl doresc, să nu stea în niciunul dintre lucrurile
particulare ce nu pot fi posedate decât de un singur om şi care, având mai
multe părţi, mai mult întristează pe posesorul lor, din cauza lipsei părţii pe
care acesta nu o are, decât îl mulţumesc prin satisfacţia ce-i procură partea
care-i aparţine. Ei au înţeles că adevăratul bine trebuie să fi e în aşa fel, încât
toţi să-l poată poseda în acelaşi timp, fără micşorare şi fără invidie, şi nimeni
să nu-l poată pierde împotriva voinţei sale. Ei au înţeles acest fel de bine, dar
nu l-au putut găsi; şi, în locul unui bine solid şi efectiv, n-au îmbrăţişat decât
imaginea găunoasă a unei virtuţi fantastice. Instinctul ne spune că trebuie
să căutăm fericirea noastră în noi. Pasiunile ne împing în afară, chiar când
lucrurile exterioare prin ele însele nu le stârnesc. Lucrurile din afara noastră
ne ispitesc de multe ori şi ne cheamă când nici nu ne gândim la ele. Aşa că,
fi losofi i zadarnic vor spune: «Reintraţi în voi înşivă; acolo veţi găsi bogăţia».
Nimeni nu-i va crede. Cei care-i cred sunt cei mai goi şi mai nătărăi. Căci ce
este mai ridicol şi mai în van decât ceea ce spun stoicii?
Ceilalţi spun: «Ieşiţi în afară; căutaţi fericirea în divertisment». Şi nici asta nu-i
adevărat; vin bolile. Războiul lăuntric al raţiunii împotriva pasiunilor a
făcut ca acei care au voit să aibă pacea să se împartă în două secte. Unii au
voit să renunţe la pasiuni şi să devină dumnezei; ceilalţi au voit să renunţe
la raţiune şi să devină vite. Dar nici unii, nici ceilalţi n-au putut-o face; şi
raţiunea rămâne totdeauna în picioare, acuzând nimicnicia şi nedreptatea
pasiunilor care tulbură odihna celor ce li se abandonează; şi pasiunile sunt
totdeauna vii, chiar şi în sufl etul care face efortul de a renunţa la ele. […] În
ceea ce priveşte dovezile, suntem neputincioşi […]. Căutăm adevărul, dar nu
găsim decât incertitudine. Căutăm fericirea, dar nu găsim decât nefericire şi
mizerie. Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea, însă nu suntem
capabili nici de certitudine, nici de fericire. […] Fericirea nu e nici în afara
noastră, nici în noi, ci în Dumnezeu, fi e că-i din afară, fi e că-i din noi.”
Aristotel
„Să ne întoarcem la problematicul bun, ca să arătăm în ce poate consta el. […] În
medicină, ar putea fi sănătatea, în strategie – victoria, în artă – construcţia,
ca şi în celelalte arte. […] Totuşi, trebuie să încercăm să lămurim aceasta mai
bine, fi indcă scopurile sunt, fără îndoială, multiple şi câteva dintre ele nu sunt
voite decât pentru alte scopuri; de exemplu: bogăţia, fl autul şi, în general,
instrumentul; apare atunci evident că nu sunt scopuri fi nale, în timp ce Bunul
Suprem trebuie să fi e un scop fi nal şi ceva perfect. […] Prin scopul fi nal, în
sensul cel mai înalt, înţelegem pe acela care este pentru el însuşi şi nu este
dorit niciodată în vederea altui lucru […]. O asemenea natură nu pare, însă, a
aparţine decât FERICIRII. Noi o voim întotdeauna pentru ea însăşi, niciodată
în vederea altui lucru, în timp ce onoarea, plăcerea, înţelegerea şi orice altă
virtute sunt dorite, desigur, şi pentru ele însele […], dar le dorim şi în vederea
fericirii […]. Fericirea, din contră, nu este dorită de nimeni în vederea altor
bunuri şi, în general, nu este căutată de nimeni în alt scop.
Fericirea trebuie înţeleasă, evident, ca o activitate care este de dorit pentru
ea însăşi şi nu în vederea uneia dintre acelea care sunt de dorit numai ca
mijloace. În fi ne, sunt încă de dorit activităţile prin care nu căutăm altceva
decât însăşi acţiunea.
Acţiunile virtuoase par să aibă, desigur, acest caracter.
Fiindcă o acţiune frumoasă şi în acord cu virtutea este de dorit pentru ea însăşi […].
Fericirea nu constă, de aceea, în satisfacţie. Ea nu constă în joc sau glumă.
Ar fi contradictoriu ca destinul nostru fi nal să fi e joc sau glumă şi ca osteneala sau
suferinţa unei vieţi întregi să aibă ca scop numai jocul. […] Jocul este un fel
de recreaţie şi avem nevoie de recreaţie, pentru că nu putem lucra încontinuu.
Dar recreaţia nu este un scop, fi indcă ea este numai în vederea activităţii. De
aceea, viaţa fericită pare a fi o viaţă conformă virtuţii, aceasta este, însă, o
viaţă de muncă serioasă şi nu de jocuri vesele.”
John Stuart Mill
„Cei ce ştiu câte ceva despre acest subiect sunt conştienţi de faptul că fi ecare autor
care a susţinut teoria utilităţii […] a înţeles prin utilitate nu ceva deosebit
de plăcere, ci plăcerea însăşi, laolaltă cu evitarea durerii; şi, în loc să opună
utilul agreabilului sau ornamentalului, ei au declarat întotdeauna că utilul
înseamnă tocmai aceste lucruri, între altele. […] Concepţia care acceptă ca
fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri (The
Greatest Happiness Principle) susţine că acţiunile sunt corecte (right), în
măsura în care ele tind să promoveze fericirea, şi sunt incorecte (wrong),
în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire înţelegem
plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere. […].
Fiinţele umane au facultăţi mai evoluate decât poftele animalelor şi, odată ce au
devenit conştiente de ele, nu privesc drept fericire nimic ce nu presupune
satisfacerea lor. […] Recunoaşterea faptului că unele genuri de plăcere
sunt mai dezirabile şi mai valoroase decât altele e pe deplin compatibilă cu
principiul utilităţii. Ar fi absurd ca, în condiţiile în care, atunci când evaluăm
un lucru, o facem atât din punctul de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii,
evaluarea plăcerilor să fi e făcută numai sub aspect cantitativ.
Dacă sunt întrebat ce înţeleg prin diferenţa calitativă a plăcerilor sau ce anume
face ca o plăcere să fi e mai valoroasă decât alta, exclusiv în calitatea ei de
plăcere, deci făcând abstracţie de cantitatea ei mai mare, nu văd decât un
singur răspuns posibil. Dintre două plăceri, dacă există una căreia i-au dat o
categorică preferinţă toţi – sau aproape toţi – aceia care au avut experienţa
amândurora, independent de orice sentiment de obligaţie morală care i-ar
face să o prefere, apoi aceea este plăcerea cea mai dezirabilă. Dacă una
dintre cele două plăceri este plasată – de către aceia care sunt cunoscători
competenţi ai amândurora – atât de sus deasupra celeilalte, încât ei o preferă
chiar dacă ştiu că atingerea ei e însoţită de o mai mare cantitate de insatisfacţie
şi nu abandonează urmărirea ei pentru nicio cantitate din cealaltă plăcere,
atunci avem dreptul să atribuim acestei desfătări preferate o superioritate
calitativă, ce covârşeşte atât de mult cantitatea, încât o face, comparativ,
nesemnifi cativă.”
John Stuart Mill
Poziția care acceptă ca fundament al moralei utilitatea sau principiul celei mai
mari fericiri susține că acțiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze
fericirea și injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin „fericire”
se înțelege plăcerea sau absența suferinței; prin nefericire durerea și privarea de
plăcere. (…) O astfel de teorie a vieții provoacă multor minți (…) o repulsie de
neînvins. A presupune că viața nu are (…) un scop mai înalt decât plăcerea, nici
un obiect mai bun și nobil pentru dorință și efort, este după ei absolut josnic și
înjositor: o doctrină demnă doar pentru porci. (…)
Potrivit Principiului celei mai mari fericiri (…) scopul suprem cu referire la
care și pentru care sunt dezirabile toate celelalte lucruri (fie că ne gândim la
binele nostru, fie la cel al altor oameni) este o existență ferită pe cât posibil de
durere și cât mai bogată posibil în plăceri atât în privința calității, cât și a cantității.
epicur
Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie
să alegem orice fel de plăcere ar fi, ci adesea renunțăm la multe plăceri, când din
ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi. și de multe ori considerăm multe
suferințe preferabile plăcerilor dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne
aduce, ca urmare, o plăcere mai mare. De aceea, deși toate plăcerile ne sunt, în
mod firesc, un bun apropiat, totuși, prin natură nu orice suferință trebuie totdeauna
evitată. (…) Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieții, nu înțelegem
plăcerile vicioșilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale (…), ci prin
plăcere înțelegem absența suferinței din corp și a tulburării din suflet. Nu succesiunea
neîntreruptă de chefuri și orgii face o viață plăcută, ci judecata sobră,
căutarea motivelor fiecărei alegeri și respingeri ca și alungarea acelor păreri prin
care cele mai mari tulburări pun stăpânire pe suflet. Dintre toate acestea, primul
și cel mai mare bun este înțelepciunea. (…)
gabriel hacman 