Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăți, ori cei ce sunt numiți acum regi și

stăpâni nu vor filosofa autentic și adecvat și dacă acestea două — puterea politică

și filosofia — n-ar ajunge să coincidă, și dacă numeroasele firi care acum se

îndreaptă spre vreuna din ele, dar nu și spre cealaltă, nu vor fi oprite să procedeze

astfel, nu va încăpea contenirea relelor (…) pentru cetăți și neamul omenesc, și

nici această orânduire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni vreodată posibilă,

spre a vedea lumina soarelui.

Până acum se admitea că toată cunoașterea noastră trebuie să se orienteze

după obiecte; dar, în această ipoteză, toate încercările de a stabili ceva despre ele

a priori cu ajutorul conceptelor (…) au fost zadarnice. Să încercăm deci o dată,

dacă n-am reuși mai bine în problemele metafizice, presupunând că lucrurile trebuie

să se orienteze după cunoașterea noastră, ceea ce concordă și mai bine cu

posibilitatea dorită a unei cunoașteri a lor a priori, menită să stabilească ceva

asupra lucrurilor înainte de a ne fi date. Aici se petrece același lucru ca și cu

prima idee a lui Copernic, care, văzând că explicarea mișcărilor cerești nu dădea

rezultate dacă admitea că toată armata stelelor se învârte în jurul spectatorului,

încearcă să vadă dacă n-ar reuși mai bine lăsând spectatorul să se învârtă, iar

stelele, dimpotrivă, să stea pe loc. În metafizică se poate face o încercare

asemănătoare (…). Această încercare reușește după dorință și promite metafizicii

în prima ei parte, în care se ocupă anume cu concepte a priori (…) drumul sigur

al unei științe. Căci după această schimbare a modului de gândire se poate foarte

bine explica posibilitatea unei cunoașteri a priori (…). Dar din această deducție a

facultății noastre de a cunoaște a priori rezultă, în prima parte a metafizicii, un

rezultat straniu și în aparență foarte dăunător întregului scop ce se urmărește în

partea a doua, anume că nu putem depăși cu ea niciodată limitele experienței

posibile, ceea ce este totuși preocuparea cea mai esențială a acestei științe.

„4.111 Filosofi a nu este o ştiinţă a naturii.
(Cuvântul «filosofie» trebuie să semnifi ce ceva care stă sub sau deasupra,
dar nu alături de ştiinţele naturale.)
4.112 Scopul filosofiei este clarifi carea logică a gândurilor.
Filosofi a nu este o doctrină, ci o activitate. O operă fi losofi că constă, în
esenţă, din explicaţii. Rezultatul filosofiei nu sunt «propoziţiile fi losofi ce»,
ci clarifi carea propoziţiilor.
Filosofi a trebuie să clarifi ce şi să delimiteze riguros gândurile, care, altfel,
sunt, ca să zicem aşa, tulburi şi confuze.”
„4.113 Filosofi a limitează câmpul controversat al ştiinţei naturii.
4.114 Ea trebuie să delimiteze conceptibilul şi, prin aceasta, inconceptibilul.
Ea trebuie să limiteze din interior inconceptibilul prin conceptibil.
4.115 Ea va semnifi ca inexprimabilul prin faptul că prezintă clar exprimabilul.
4.116 Tot ceea ce poate fi gândit în genere poate fi gândit clar. Tot ceea ce se
poate exprima, poate fi exprimat clar.”

„Concepţia ştiinţifi că despre lume nu se caracterizează atât prin teze proprii, cât,
mai degrabă, prin poziţia sa fundamentală, prin punctele sale de vedere şi
prin direcţia cercetării. Scopul propus este ştiinţa unifi cată. Tendinţa este de
a lega şi de a armoniza realizările cercetărilor individuale, în diferite domenii
ale ştiinţei. Din acest scop, decurge atât accentul pus pe eforturile colective,
cât şi accentul asupra a ceea ce poate fi extras intersubiectiv: de aici decurge
căutarea unui sistem neutru de formulă, a unui simbolism lipsit de zgura
limbilor naturale, cât şi căutarea unui sistem total de concepte. Se caută
realizarea corectitudinii şi a clarităţii şi se resping adâncimile insondabile şi
profunzimile impenetrabile. În ştiinţă, nu există «adâncimi»; există peste tot
suprafaţă, toate experienţele formează un sistem complex care nu poate fi întotdeauna trecut în revistă şi pot fi sesizate numai părţi din el. Totul este
accesibil omului şi omul este măsura tuturor lucrurilor. Aici, se manifestă
afi nitatea cu sofi ştii, nu cu platonicienii, cu epicurienii, nu cu pitagoricienii;
cu toţi cei care sunt partizanii unei atitudini pământene, a lui «aici şi
acum». Concepţia ştiinţifi că despre lume nu cunoaşte enigme de nedezlegat.
Clarifi carea problemelor fi losofi ce tradiţionale ne duce parţial la demascarea
lor ca pseudoprobleme şi parţial la transformarea lor în probleme empirice
şi, deci, supuse judecăţii ştiinţei experimentale. Sarcina activităţii fi losofi ce
constă în această clarifi care a problemelor şi a ipotezelor, nu în formularea de
teze «fi losofi ce» speciale. Metoda acestei clarifi cări este cea a analizei logice;
despre ea, Russell a spus […] că «a pătruns treptat în filosofie prin intermediul
investigării critice a matematicii. Ea reprezintă, cred eu, acelaşi fel de progres
ca acel introdus în fi zică de Galileo; punerea rezultatelor parţiale, detaliată
şi verifi cabilă, în locul generalităţilor ample, neverifi cate, sugerate doar
printr-un oarecare apel la imaginaţie».
Metoda analizei logice diferenţiază esenţial empirismul şi pozitivismul actual de
versiunea anterioară, care era biologizantă şi psihologizantă.”

„Ceea ce face ca lucrurile să fi e complexe este faptul că există două feluri de
existenţialişti: unii care sunt creştini şi, printre aceştia, i-aş cita pe Jaspers şi
Gabriel Marcel, de confesiune catolică; şi ceilalţi, existenţialişti atei, printre
care trebuie să-l numesc pe Heidegger, existenţialiştii francezi şi eu însumi.
Ei nu au în comun decât aceasta: cred că existenţa precedă esenţa sau, dacă
vreţi, că trebuie să plecăm de la subiectivitate. […]
Existenţialismul ateu, pe care îl reprezint, este mai coerent. El afi rmă că, dacă
Dumnezeu nu există, există măcar o fi inţă în care existenţa precedă esenţa, o
fi inţă care există înainte de a putea fi defi nită de vreun con cept: această fi inţă
este omul sau, cum spune Heidegger, realitatea umană. Ce înseamnă, în acest caz, că existenţa precedă esenţa? Înseamnă că omul există, înainte de toate,
se afl ă, se înalţă în lume şi se defi neşte doar după aceea.
Conform concepţiei existenţialiste, omul nu poate fi defi nit prin faptul că la început
nu este nimic. El va exista după cum va acţiona. Astfel, nu există o natură
umană, fi indcă nu există un Dumnezeu care să o conceapă. Omul nu este doar
cel care se concepe, ci şi cel care vrea să fi e. El se concepe doar după existenţă,
după impulsul către existenţă: omul nu este altceva decât ceea ce face din el
însuşi. Acesta este principiul existenţialismului. Şi mai este acela care poartă
numele de subiectivitate, termen care ni se reproşează într-atât. Dar ce vrem
să spunem noi, astfel, decât că omul are o demnitate mai mare decât piatra sau
masa? Fiindcă noi vrem să spunem că omul, mai întâi de toate, există, fi indcă se
lansează către viitor şi fi indcă este conştient că se proiectează către viitor. […]
Existenţialismul nu este altceva decât un efort, pentru a deduce toate consecinţele
dintr-o poziţie atee coerentă. Această poziţie nu încearcă deloc să îl cufunde
pe om în disperare. Dar dacă prin disperare defi nim – ca la creştini –pierderea
credinţei, ea porneşte din disperarea origi nară. Existenţialismul nu este
ateism, în sensul în care s-ar strădui să demonstreze că Dumnezeu nu există;
dar preferă afi rmaţia: chiar dacă Dumnezeu ar exista, situaţia nu s-ar schimba;
acesta este gândul nostru. Aceasta nu înseamnă că noi credem că Dumnezeu
există, noi gândim doar că problema nu este aceea a existenţei sale; trebuie ca
omul să se regăsească şi să se convingă că nimic nu poate să-l salveze, decât o
dovadă valabilă a existenţei lui Dumnezeu. În acest sens, existenţialismul este
un optimism, o doctrină a acţiunii, şi numai prin rea-credinţă – confundând
disperarea lor cu a noastră – creştinii ne pot numi disperaţi.”

„Încă de la primele sale începuturi, fi losofi a a ridicat pretenţia de a fi o ştiinţă
riguroasă, ba chiar ştiinţa care ar satisface pe deplin nevoile teoretice cele
mai înalte, făcând astfel posibilă, din punct de vedere etico-religios, o viaţă
reglementată de normele pure ale raţiunii. […]

Pretenţia de a fi ştiinţă riguroasă fi losofi a nu a putut să o satisfacă pe deplin, însă,
în niciuna dintre epocile dezvoltării sale; aceasta nici chiar în cea din urmă
epocă, în care, în ciuda multitudinii şi a diversităţii orientărilor fi losofi ce, de
la Renaştere şi până în prezent, ea progresează, totuşi, esenţialmente unitar.
Etosul dominant al filosofiei moderne constă, însă, în faptul că, în loc să se
abandoneze în mod naiv unei înclinaţii fi losofi ce, ea vrea să se constituie ca o şti-
inţă riguroasă, printr-o cercetare din ce în ce mai profundă, mai pătrunzătoare,
aplecată asupra metodei, utilizând tot mai mult calea refl ecţiei critice.”
„Nu de la fi losofi i, ci de la fapte şi probleme trebuie să pornească imboldul
spre cercetare. […] Celui care este cu adevărat fără prejudecăţi îi este
indiferent dacă o constatare provine de la Kant sau Toma d’Aquino, de la
Darwin sau Aristotel, de la Helmholz sau Paracelsus. Nu este nevoie de
vreo insistenţă pentru a vedea cu propriii ochi. Mai mult, trebuie vegheat
ca nu cumva, sub presiunea prejudecăţilor, să se anuleze ceea ce a fost
văzut, pretinzând a-l explica. Deoarece în ştiinţele cele mai impozante
ale epocii moderne, anume cele fi zico-matematice, partea exterioară cea
mai mare a travaliului decurge după metodele indirecte, suntem foarte
mult înclinaţi să supraestimăm metodele indirecte şi să nu recunoaştem
valoarea sesizării directe. Ţine, însă, de esenţa filosofiei, în măsura în care
ea se reîntoarce la ultimele origini, faptul că travaliul ei ştiinţifi c se mişcă
în sferele intuiţiei directe, iar cel mai important pas pe care îl are de făcut
epoca noastră este de a recunoaşte că, odată cu intuiţia fi losofi că în sens
veritabil, cu sesizarea fenomenologică a esenţei, se deschide un câmp
infi nit de lucru şi se prezintă o ştiinţă care, fără toate metodele indirecte de
simbolizare şi de matematizare, fără aparatul de raţionamente şi dovezi,
dobândeşte, totuşi, o plenitudine de cunoştinţe dintre cele mai riguroase şi
decisive pentru toată fi losofi a ulterioară.”

„Potrivit acestei doctrine fundamentale, toate speculaţiile noastre sunt obligate
în mod inevitabil, fi e la individ, fi e la speţă, a trece succesiv prin trei stări
teoretice diferite, pe care denumirile obişnuite de teologică, metafi zică şi pozitivă, le vor putea califi ca aici îndestulător, pentru acei, cel puţin, care i-ar
fi înţeles bine adevăratul sens general.”
„Această lungă succesiune de preambule necesare conduce, în sfârşit, inteligenţa
noastră, treptat emancipată, la starea ei defi nitivă de pozitivitate raţională,
care trebuie să fi e aici caracterizată într-un chip mai special decât cele
două stări preliminare. Astfel de exerciţii preparatorii au constatat spontan
nimicirea radicală a explicaţiilor vagi şi arbitrare, care erau proprii filosofiei
iniţiale, fi e teologice, fi e metafi zice; de acum, spiritul omenesc renunţă la
cercetările absolute, care nu conveneau copilăriei sale, şi îşi circumscrie
sforţările în domeniul, ce va progresa repede, al observaţiei veritabile,
singura bază posibilă a cunoştinţelor cu adevărat accesibile, cu înţelepciune
adaptabile la trebuinţe reale. Logica speculativă constase până atunci în a
raţiona, într-un chip mai mult sau mai puţin subtil, după principii confuze
care, necomportând nicio probă îndestulătoare, suscitau întotdeauna
dezbateri fără ieşire. Ea recunoaşte de acum, ca regulă fundamentală, că
orice propoziţie care nu e strict reductibilă la simpla enunţare a unui fapt, sau
particular sau general, nu poate oferi niciun sens real şi inteligibil. Principiile
pe care ea le întrebuinţează nu mai sunt ele însele decât fapte veritabile,
numai că mai generale şi mai abstracte decât acelea pe a căror legătură ele
trebuie să o formeze. Oricare ar fi modul, raţional sau experimental, de a
proceda la descoperirea lor, întotdeauna numai din conformitatea lor, directă
sau indirectă, cu fenomenele observate rezultă, în mod exclusiv, efi cacitatea
lor ştiinţifi că… .”

„De asemenea, pentru a nu eşua în încercarea noastră de a determina valoarea
filosofiei, trebuie să ne eliberăm minţile de prejudecăţile celor ce sunt numiţi,
în mod greşit, «oameni practici». Omul «practic», în sensul în care cuvântul
este adesea folosit, recunoaşte numai nevoile materiale, înţelege că oamenii
trebuie să îşi hrănească corpul, însă uită de necesitatea de a hrăni mintea.
[…] Valoarea filosofiei este de găsit printre bunurile destinate minţii; numai
aceia care nu sunt indiferenţi faţă de aceste bunuri pot fi convinşi că studiul
filosofiei nu este o pierdere de timp.“
„De fapt, valoarea filosofiei trebuie căutată, în mare măsură, tocmai în incertitudinea
ei. Omul care nu a învăţat niciun dram de filosofie trece prin viaţă încătuşat
în prejudecăţi derivate din simţul comun, din convingerile obişnuite ale
epocii sale şi din convingerile pe care şi le-a însuşit fără cooperarea sau
consimţământul raţiunii sale. Pentru un astfel de om, lumea tinde să fi e
precisă, fi nită, banală; obiectele obişnuite nu ridică niciun fel de întrebări,
iar posibilităţile nefamiliare sunt respinse cu dispreţ. Dimpotrivă, de îndată
ce începem să fi losofăm, descoperim […] că până şi cele mai obişnuite lucruri
ridică probleme la care se pot da numai răspunsuri foarte incomplete. Deşi
fi losofi a este incapabilă să ne spună cu certitudine care este adevăratul răspuns
la îndoielile pe care le ridică, ne poate sugera multe posibilităţi care ne lărgesc
orizontul gândirii şi o eliberează de tirania obişnuinţei. Astfel, dacă, pe de-o
parte, ea diminuează sentimentul nostru de certitudine cu privire la ce sunt
lucrurile, pe de altă parte, ea sporeşte mult cunoaşterea noastră despre ce pot
ele fi ; ea alungă dogmatismul oarecum arogant al acelora care nu au călătorit
în regiunea îndoielii eliberatoare şi menţine vie capacitatea noastră de a ne
mira, prezentându-ne lucrurile obişnuite dintr-o perspectivă neobişnuită.
Pe lângă utilitatea ei de a ne arăta posibilităţi nebănuite, fi losofi a are valoare
– poate valoarea ei principală – datorită măreţiei obiectelor pe care le
contemplă şi a libertăţii faţă de scopurile înguste şi personale rezultate din
această contemplare.“

Filosoful se ridica dincolo de problemele cotidiene, având acces la esena
„– Cum vine asta, Socrate?
– Îţi explic îndată, zise. Iubitorii de învăţătură ştiu că fi losofi a primeşte sufl etul cu
adevărat legat şi lipit de corp; prin aceasta, el este silit să cerceteze lumea din
afară ca dintr-o închisoare, ca dintr-un adânc întunecat, nu de-a dreptul, prin
sine; că fi losofi a vede lămurit cum grozava putere a închisorii îşi are izvorul
în dorinţă; cum, prin aceasta, sufl etul este până într-atât de legat, că omul
devine însuşi făuritorul propriilor sale lanţuri. Şi, cum am spus, iubitorii de
învăţătură îşi dau seama că fi losofi a, primind sufl etul într-o astfel de stare, îi dă o blândă mângâiere; căci, luându-şi sarcina să-l elibereze, ea-i dovedeşte
că observarea lumii prin ochi, urechi sau alte simţuri este plină de înşelăciune;
că ea-l sfătuieşte să se despartă de acestea, pe măsură ce folosinţa lor nu mai
este o necesitate; că ea-l îndeamnă să se reculeagă în sine, să se concentreze şi
să nu creadă nimănui, decât sieşi, pentru ca, oricând va avea ceva de cercetat,
el să fi e singur, cu sine; numai aşa sufl etul poate înţelege ceva din realitatea în
sine a lucrurilor, pe când cele ce le va percepe prin simţuri sunt uneori într-un
fel, alteori în altul, şi nu-i arată deloc adevărul; ea-i spune că ceea ce sufl etul
vede prin simţuri este numai lumea perceptibilă şi vizibilă, pe când el însuşi
este în măsură să vadă şi o altă lume, care-i neperceptibilă, însă inteligibilă.”