LEGE NATURALĂ ŞI DREPT NATURAL
„Dreptul natural este libertatea pe care o are fiecare
de a folosi aşa cum vrea propria sa putere
pentru apărarea propriei sale naturi, adică a vieţii sale, este,prin urmare, libertatea pe care o are fiecare de a face tot ceea
ce concepe cu propria sa judecată şi raţiune că este cel mai
bun mijloc pentru atingerea acestui scop. Libertatea desemnează,
în accepţia sa originară, lipsa oricărei constrângeri exterioare.
O asemenea constrângere poate să-l împiedice deseori
pe om să facă ceea ce vrea, nu îl poate însă obliga de a se
folosi după propria sa voinţă de forţele ce i-au mai rămas.
Legea naturală reprezintă indicaţiile sau liniile directoare generale,
care se fundamentează pe raţiune şi care îi interzic omului
să facă ceva ce ar putea conduce la nimicirea propriei sale vieţi
– sau care i-ar răpi acele mijloace ce-i folosesc la menţinerea
ei. De asemenea, îi interzic să omită ceea ce este de cea mai
mare utilitate în autoconservare.
Cu toate că majoritatea oamenilor care vorbesc despre
acest subiect nu fac de obicei o distincţie între noţiunile de
drept şi lege, acestea trebuie totuşi deosebite una de cealaltă.
Un drept este libertatea de a face ceva sau de a nu face ceva.
O lege în schimb ne determină sau ne obligă să facem una din
două. Legea şi dreptul se deosebesc, în măsura în care obligaţia
se diferenţiază de libertate.”

LIBERTATEA NATURALĂ
„Pentru a înţelege dreptul puterii politice şi a-l
deduce din originea sa trebuie să luăm în considerare
starea în care se află oamenii în mod natural, o stare de
perfectă libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de
posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit, în limitele
legii naturale, fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa
altui om. De asemenea, este o stare de egalitate în care toată
puterea şi jurisdicţia sunt reciproce, niciunul neavând mai mult
decât altul. Dar, deşi aceasta este o stare de libertate, nu este
totuşi o stare de permisivitate completă, căci, chiar dacă în
această stare omul are o libertate fără margini de a dispune
de persoana sau proprietatea sa, el nu are totuşi libertatea de a
se distruge pe sine sau orice altă vietate aflată în posesia sa,
decât dacă un scop mai înalt decât simpla sa conservare o
cere. Starea naturală e cârmuită de o lege naturală care porunceşte
tuturor; iar raţiunea, care este această lege, îi învaţă
pe cei care ţin cont de ea că, fiind toţi egali şi independenţi,
niciunul nu ar trebui să pricinuiască rău altuia, vieţii, sănătăţii,
libertăţii şi posesiunilor sale.”

LIBERTATE NEGATIVĂ ŞI LIBERTATE POZITIVĂ
„A constrânge un om înseamnă a-l împiedica să fie
liber – dar liber faţă de ce anume? Aproape toţi
moraliştii au făcut de-a lungul istoriei elogiul libertăţii. Precumfericirea sau binele, precum natura sau realitatea, înţelesul
acestui termen este atât de cuprinzător încât toate interpretările
sunt, la prima vedere, posibile. Dar nu îmi propun nici să discut
istoricul acestui cuvânt proteiform şi nici să trec în revistă cele
peste două sute de accepţiuni ale lui recenzate de istoricii
ideilor. Obiectivul meu se reduce la examinarea a doar două
dintre ele – însă ambele fundamentale –, două accepţiuni care
au jucat un rol decisiv în istoria oamenilor şi, îndrăznesc să
afirm, o vor face şi de-acum încolo. Prima din aceste semnificaţii
politice ale libertăţii pe care o voi numi şi eu (ca şi mulţi
dintre predecesorii mei) semnificaţia «negativă» este conţinută
în răspunsul la întrebarea «Care este câmpul în interiorul căruia
subiectul – o persoană sau un grup de persoane – este sau
ar trebui să fie lăsat să facă sau să fie ceea ce este capabil să
facă sau să fie fără interferenţa altor persoane?» A doua, pe
care o voi numi semnificaţia pozitivă, este implicată în răspunsul
la întrebarea: «Pe ce sau pe cine se bazează autoritatea
care poate obliga pe cineva să facă sau să fie ceva mai curând
decât altceva?» Cele două întrebări sunt, în mod clar, diferite,
chiar dacă răspunsurile ce li se dau se pot, parţial, suprapune.”

ÎNDATORIRILE SUVERANULUI
„Orice individ, atât timp cât nu încalcă legile dreptăţii,
este lăsat cu desăvârşire liber să-şi vadă de
interese în chip propriu şi să-şi pună atât activitatea, cât şi capitalul
în concurenţă cu activitatea şi capitalul altor indivizi sau al
altor grupuri de oameni. După sistemul libertăţii naturale, suveranul
are a se îngriji numai de trei îndatoriri, toate într-adevăr de
mare importanţă, dar clare şi pe înţelesul tuturor: mai întâi datocurândria de a apăra societatea de orice atac sau invazie din partea
altor societăţi independente; în al doilea, datoria de a apăra, pe
cât posibil, pe orice membru al societăţii de nedreptăţi sau
împilări din partea oricărui alt membru al societăţii, adică datoria
de a înfăptui o bună împărţire a dreptăţii; şi al treilea, datoria de
a înfăptui şi a întreţine anumite lucrări publice şi anumite instituţii
publice a căror înfăptuire şi întreţinere nu pot constitui
niciodată interesul unui particular sau al unui mic număr de particulari,
deoarece unui particular, sau unui mic număr de
particulari, profitul nu i-ar putea restitui niciodată cheltuielile, în
timp ce marii societăţii îi poate adesea aduce mai mult decât a
cheltuit.”

LIBERTATEA DE ACŢIUNE
„Scopul acestui eseu este de a afirma un principiu
simplu, ca fiind întru totul îndreptăţit să guverneze
pe de-a întregul raporturile bazate pe constrângere şi control
dintre societate şi individ, indiferent dacă mijlocul folosit va fi
forţa fizică, sub forma pedepsei legale, sau va fi constrângerea
morală a opiniei publice. Acest principiu este următorul: unicul
scop care îi îndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv, la
ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei, este
autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita, în
mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva
voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora.
Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă.
Un om nu poate fi constrâns, în mod legitim, să facă un
anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai
bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar
face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept
sau este drept ca el să se comporte astfel. Toate acestea
sunt bune temeiuri pentru a discuta cu el, pentru a-l mustra sau
a-l implora, dar nu şi pentru a-l constrânge sau a-i face ceva
rău dacă se comportă altfel. Pentru a justifica asemenea lucruri,
conduita pe care dorim s-o descurajăm trebuie să fie de aşa
natură încât să dăuneze altuia. Singurul aspect al conduitei
unui om pentru care el poate fi tras la răspundere de către
societate este cel privitor la ceilalţi. Sub aspectele care îl privesc
doar pe el însuşi, independenţa lui este, de drept, absolută.
Asupra lui însuşi, a propriului trup şi spirit, individul este
suveran.”

MOTIVE PENTRU RESTRÂNGEREA LIBERTĂŢII
„Oamenii doresc să restrângă libertăţile altor
oameni: (a) fie pentru că doresc să-şi impună
puterea lor asupra altora, (b) fie pentru că vor să impună conformitatea
– ei să nu gândească diferit de alţii şi nici alţii diferit
de ei, (c) fie, în cele din urmă, pentru că au convingerea că la
întrebarea ,,cum trebuie să ne ducem viaţa?” nu există (ca de
altfel la orice altă întrebare autentică) decât un singur răspuns
adevărat şi numai unul, răspuns ce poate fi găsit cu ajutorul
raţiunii, al intuiţiei, al revelaţiei directe, al unei forme de viaţă
sau prin «unitatea teoriei cu practica»; autoritatea sa provine
din calea împrumutată pentru a ajunge la cunoaşterea finală şi
orice deviaţie de la această cale este o eroare care pune în
pericol salvarea umanităţii, fapt care justifică, dacă nu chiar
suprimarea, atunci o legislaţie aspră împotriva acelora care, oricare
le-ar fi caracterul sau intenţiile, ne îndepărtează de adevăr
(…). Cei ce i-au omorât pe Socrate şi pe Hristos erau convinşi
că aceştia răspândeau neadevăruri periculoase, fiind ei înşişi
demni de respect aşa cum sunt mulţi oameni ai zilelor noastre,
iar Marc Aureliu, «cel mai blând şi mai binevoitor dintre cârmuitori
», cunoscut ca fiind cel mai luminat om al timpului său şi
unul dintre cei mai nobili, a autorizat cu toate acestea persecuţia
creştinismului pentru că reprezenta un pericol moral şi social.”

SENSUL LIBERTĂŢII
„Acum când în toate părţile se discută cu pasiune
problema libertăţii, este bine să ne întrebăm ce
poate însemna acest cuvânt.
Secolul al XlX-lea a făcut mare caz de libertatea individului
şi a acordat nenumărate drepturi gândirii şi instinctelor individuale.
De fapt, definiţia sumară a libertăţii, în sensul veacului
trecut, ar fi: participarea individului la cât mai multe drepturi
cucerite. Erai liber să crezi sau să nu crezi în Dumnezeu – pentru
că se cucerise dreptul libertăţii religioase. Erai liber să divorţezi
– pentru că se cuceriseră anumite drepturi referitoare la
legătura conjugală. Erai liber sa gândeşti orice – pentru că se
cucerise dreptul libertăţii de conştiinţă. Şi aşa mai departe.
Este uşor de înţeles că această libertate contractuală priveşte
foarte puţin problema libertăţii în sine. Este vorba de un
număr oarecare de drepturi, cucerite treptat, drepturi foarte
agreabile, dar care nu implică deloc libertatea insului. A fi liber
înseamnă, înainte de toate, a fi responsabil faţă de tine însuţi.
Eşti liber pe viaţa ta – adică orice act pe care îl faci te angajează:
trebuie să dai socoteală de el. Participarea la drepturi
însă nu te angajează cu nimic, este o «libertate» exterioară,
automată; este un permis de liberă circulaţie în viaţa civilă şi
privată. Nu rişti nimic cu un asemenea permis; nu te angajezi
nici moral, nici social.
Să ne gândim puţin ce înseamnă, în adevăratul înţeles al
cuvântului, un om liber, cu desăvârşire liber. Este un om care
răspunde cu propria lui viaţă pentru orice act pe care îl săvârşeşte.
Nu poţi fi liber dacă nu eşti responsabil. Libertatea adevărată
nu implică „drepturi” – pentru că drepturile îţi sunt date
de alţii, şi ele nu te angajează. Eşti liber atunci când răspunzi
pentru orice act pe care îl faci. Răspundere gravă – căci e
vorba de propria ta viaţă, pe care o poţi pierde (adică te poţirata), sau pe care o poţi fertiliza (adică poţi crea). În afară de
aceste două poluri – ratarea şi creaţia – nu văd ce sens ar avea
libertatea. Eşti liber – adică eşti responsabil de viaţa ta; o poţi
pierde sau o poţi crea, devii, automat, sau ratat, sau om viu şi
întreg. Epocile care au ignorat acest sens al libertăţii au dat cel
mai mare număr de rataţi. Teama de responsabilitate sileşte
omul modern să renunţe la libertate pentru drepturi.
Singurul lucru valabil din toate „libertăţile” cucerite de la
Revoluţia Franceză încoace este dreptul de a fi liber. Drept de
care însă nu profită aproape nimeni. Căci a face acte nesancţionabile
nu înseamnă a fi liber.”

LIBERTATEA ANTICILOR ŞI A MODERNILOR
„Libertatea este, pentru fiecare dintre ei, dreptul de
a nu fi supus decât legilor, de a nu putea fi nici
arestat, nici deţinut, nici condamnat la moarte, nici maltratat în
vreun fel din voinţa arbitrară a unuia sau mai multor indivizi. Ea
este, pentru fiecare, dreptul de a-şi exprima opinia, de a-şi
alege meseria şi de a o exercita; de a dispune de proprietatea
sa şi chiar de a abuza de aceasta; de a circula fără a cere încuviinţarea
cuiva şi fără a da socoteală de motivele sau de
treburile pe care le are.
Libertatea este, pentru fiecare din ei, dreptul de a se reuni
cu alţi indivizi fie pentru a discuta despre ceea ce-i interesează,
fie pentru a practica cultul pe care îl preferă, fie pur şi simplu
pentru a-şi umple zilele şi orele aşa cum înclinaţiile şi fanteziile
lor o cer. În fine, libertatea e dreptul fiecăruia de a influenţa
administrarea guvernării fie prin numirea tuturor sau a anumitor
guvernanţi, fie prin petiţii, cereri pe care autoritatea e mai mult
sau mai puţin obligată să le ia în seamă. Comparaţi acum libertatea
anticilor cu această libertate.
Libertatea anticilor consta în exercitarea colectivă, dar directă,
a întregii suveranităţi, sub diferite aspecte: astfel, ei deliberau în
piaţa publică asupra războiului şi a păcii, încheiau tratate de
alianţă cu străinii, votau legile, pronunţau judecăţile, examinauconturile, actele şi gestiunea magistraţilor, îi aduceau pe aceştia
în faţa întregului popor, îi acuzau, îi condamnau sau îi iertau.
Asta este ceea ce anticii numeau libertate: ei admiteau însă, ca
fiind compatibilă cu această libertate colectivă, supunerea completă
a individului faţă de autoritatea întregului.
Nu veţi găsi la ei aproape niciunul din foloasele libertăţii
modernilor pe care le-am evocat adineauri. Toate acţiunile lor
private erau supuse unei severe supravegheri. Independenţa
opiniilor, a alegerii meseriei şi mai cu seamă a religiei nu îi erau
consimţite individului. Posibilitatea de a-ţi alege cultul, pe care
noi o privim ca pe unul din drepturile cele mai preţioase, li s-ar
fi părut anticilor o crimă şi un sacrilegiu.”
„Despre libertatea anticilor
şi libertatea modernilor”