Raportul nostru cu el (un altul) constă, în mod cert, în a vrea să-l înţelegem, dar
acest raport depăşeşte comprehensiunea. Şi asta nu deoarece cunoaşterea altuia
cere, în afară de curiozitate, şi simpatie sau dragoste, moduri de a fi distincte de
contemplarea impasibilă. Ci pentru că, în raportul nostru cu altul, acesta nu ne
afectează pornind de la un concept. El e fi ind şi contează ca atare. […]
Celălalt nu e mai întâi obiect al comprehensiunii şi apoi interlocutor. Cele două
relaţii se confundă. Altfel spus, comprehensiunii celuilalt îi este inseparabilă
invocarea.
A înţelege o persoană înseamnă deja a-i vorbi. […] Vorbirea desemnează o relaţie
originară. E vorba despre a percepe limbajul nu ca subordonat faptului de a
lua cunoştinţă despre prezenţa altuia, sau despre vecinătatea lui, sau despre
comuniunea cu el, ca o condiţie a acestei «luări de cunoştinţă». […] Şi acolo,
dacă se doreşte, înţeleg fi inţa în altul dincolo de particularitatea sa de fi ind;
persoana cu care sunt în raport o numesc fi inţă, dar, apelând-o fi inţă, fac apel
la ea. Nu mă gândesc doar că este, [ci] îi vorbesc. Ea este asociatul meu în
interiorul relaţiei care trebuie doar să mi-o facă prezentă. I-am vorbit, adică
am neglijat fi inţa universală pe care o incarnează, pentru a-mi considera fi inţa
particulară drept ceea ce este. […]
Omul este singura fi inţă pe care nu o pot întâlni fără să-i exprim însăşi această
întâlnire, întâlnirea se distinge de cunoaştere chiar prin aceasta. Există, în
întreaga atitudine faţă de uman, un salut, fi e şi sub forma refuzului de a
saluta. Perceperea nu se îndreaptă aici spre orizontul individului – câmpul
libertăţii mele, al puterii mele, al proprietăţii mele –, pentru a se sesiza, pe
acest fond familiar. Ea se raportează la individul pur, la fi indul ca atare.
Şi aceasta înseamnă cu exactitate, dacă vrem să o spunem în termeni ai
«comprehensiunii», că înţelegerea mea pentru fi indul ca atare este deja
expresia pe care i-o ofer despre această comprehensiune.
Imposibilitatea de a-l aborda pe altul fără a-i vorbi înseamnă că, în acest caz,
gândirea este inseparabilă de exprimare. Dar exprimarea nu constă în a
trece, într-un fel oarecare, un gând ce aparţine cuiva în spiritul altuia. […]
Exprimarea nu constă, mai puţin, în a articula comprehensiunea pe care, de
acum încolo, o împărtăşesc cu celălalt. Ea constă, înainte de orice participare
la un conţinut comun prin comprehensiune, în a institui socialitatea printr-o
relaţie ireductibilă, aşadar, în comprehensiune.
Relaţia cu altul nu este ontologică. Această legătură cu altul, care nu se reduce la
reprezentarea celuilalt, ci la invocarea lui, în care invocarea nu este precedată
de o comprehensiune, o numim religie. Esenţa discursului este rugăciune.
Ceea ce distinge gândirea care vizează un obiect de legătură cu o persoană
e că, în aceasta din urmă, se articulează un vocativ: ceea ce e numit este, în
acelaşi timp, ceea ce este apelat. […]
Fiindul este omul şi este pe atât de aproape, pe cât este omul de accesibil. Ca o faţă. […] Întrucât vederea feţei nu e numai vedere, ci auzire şi vorbire … .”

Prosperitatea unei singure specii de oameni mai puternici – aceasta, da, ar un progres
„Dimensiunile unui «progres» chiar se măsoară prin mărimea a tot ceea ce a trebuit
să-i fi e sacrifi cat; omenirea ca masă de sacrifi ciu pentru prosperitatea unei singure
specii de oameni mai puternici – aceasta, da, ar fi un progres… . Pun acest punct
de vedere principal al metodei istorice în evidenţă, cu atât mai mult, cu cât el vine, în fond, în contradicţie tocmai cu instinctul şi gustul dominant al epocii care s-ar
acomoda cu mai multă plăcere hazardului absolut, ba chiar şi mecanicii absurde
a oricărei întâmplări, decât cu teoria unei voinţe de putere care se produce în
orice eveniment. Idiosincrazia democratică împotriva a tot ce stăpâneşte şi vrea să
stăpânească […] s-a transpus, încet-încet, […] până în ştiinţele cele mai riguroase, cele mai obiective în aparenţă; îmi pare chiar că s-a şi înstăpânit în toată fi ziologia
şi în învăţătura despre viaţă, spre răul lor, cum se înţelege de la sine, întrucât le-a
escamotat o noţiune de bază, pe aceea a propriu-zisei activităţi. Sub presiunea
respectivei idiosincrazii se aduce, în schimb, în prim-plan «adaptarea», adică o
activitate de calitatea a doua, o simplă reactivitate, mai mult încă, viaţa însăşi
a fost defi nită ca o din ce în ce mai efi cientă adaptare internă la circumstanţele
exterioare (Herbert Spencer). Prin aceasta, se nesocotea, însă, esenţa vieţii, voinţa
ei de putere; prin aceasta, se trecea cu vederea rangul principal prioritar pe care
îl au forţele spontane, agresive, uzurpatoare, nou-orientatoare, nou-formatoare, sub acţiunea cărora, abia după aceea, urmează «adaptarea»; în felul acesta, este
negată chiar suveranitatea celor mai înalte funcţii în organism, cele în care voinţa
de viaţă se manifestă activ şi formator.

„În istoria de până acum, legătura dintre om şi semenul său avea ceva de la sine
înţeles şi se realiza în cadrul unor comunităţi ce inspirau siguranţă individului,
înăuntrul unor instituţii comune şi al unui spirit comun. Chiar şi solitarul
se simţea oarecum ocrotit în izolarea sa. Prăbuşirea pe care o trăim azi se
manifestă, în primul rând, în aceea că oamenii se înţeleg tot mai puţin, că se
întâlnesc şi se despart cu indiferenţă, că niciun fel de fi delitate şi comunitate
nu mai este neîndoielnică, nu inspiră o siguranţă absolută.
Pentru noi, dobândeşte acum o importanţă hotărâtoare situaţia generală care, în
realitate, a existat dintotdeauna: faptul că mă pot contopi cu celălalt în spaţiul
adevărului şi că, în acelaşi timp, nu pot; faptul că credinţa mea, tocmai atunci
când sunt sigur de adevărul ei, se loveşte de o alta; că undeva, la limită, suntem
sortiţi doar luptei (fără speranţa de a ne putea vreodată uni) al cărei rezultat
este fi e subordonarea, fi e distrugerea; că moliciunea şi lipsa de împotrivire
a celor lipsiţi de orice crez îi fac să adere orbeşte sau să se împotrivească cu
încăpăţânare – toate acestea nu mai sunt aspecte secundare, neesenţiale.
Desigur, ele mi-ar putea apărea astfel, dacă, în solitudinea mea, aş deţine un adevăr
care mi-ar fi sufi cient. […] Dar eu nu fi inţez decât împreună cu celălalt; singur, nu sunt nimic.
Comunicarea care se stabileşte nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit,
ci de la existenţă la existenţă (die Existenz), nu utilizează semnifi caţiile şi
valorile impersonale decât ca punţi de legătură. Justifi cările şi atacurile nu
sunt, într-o atare comunicare, mijloace pentru dobândirea unui ascendent,
ci pentru a realiza apropierea dintre oameni. Lupta este o înfruntare
animată de iubire, fi ecare punându-i la dispoziţie celuilalt toate armele sale.
Certitudinea fi inţei autentice se dobândeşte doar în acea comunicare în care
se înfruntă fără rezerve, întru comuniune, libertatea cu libertatea. În felulacesta, toate raporturile cu celălalt nu sunt decât pregătitoare, pentru ca, în
momentele hotărâtoare, graţie unei exigenţe reciproce, fi ecare interlocutor
să-i pună celuilalt întrebări ce merg până la rădăcina lucrurilor. Abia în cadrul
comunicării se realizează pe deplin orice adevăr; doar aici mă simt eu însumi,
nu trăiesc factic, ci în mod plenar. Dumnezeu se dezvăluie doar indirect
şi nu în afara iubirii de la om la om; certitudinea incontestabilă este doar
particulară şi relativă, subordonată întregului; atitudinea stoicilor devine, în
acest context, rigidă şi lipsită de conţinut.”

Ne de nim ca specie prin capacitatea de a fabrica obiecte arti ciale
„[…] Vom vedea că, alături de multe acte explicabile prin imitaţie sau prin asocierea
automată de imagini, noi nu şovăim să declarăm animalele ca inteligente; la
loc de frunte se afl ă cele ce mărturisesc despre ideea fabricării, fi e că animalul
izbuteşte să facă o unealtă grosolană, fi e că foloseşte un obiect făcut de om.
Animalele situate imediat după om, din punctul de vedere al inteligenţei,
maimuţele şi elefanţii, ştiu să folosească un instrument artifi cial. Sub ele, dar nu
prea departe, se vor situa cele ce recunosc un obiect fabricat: de pildă, vulpea,care ştie foarte bine că o cursă este o cursă. Fără îndoială, există inteligenţă
pretutindeni unde există raţionament; dar raţionamentul, care constă într-o
pliere a experienţei trecute în sensul experienţei prezente, este un început
de invenţie. Ea devine completă când se materializează într-un instrument
fabricat. La aceasta, inteligenţa animalelor tinde ca la un ideal. Iar dacă, de
obicei, nu izbuteşte să modeleze încă obiecte artifi ciale şi să le folosească, ea se
pregăteşte pentru aceasta, prin chiar variaţiile executate pe instinctele oferite
de natură, în ceea ce priveşte inteligenţa umană, nu s-a remarcat destul că
invenţia mecanică a fost, de la început, pasul esenţial, că, şi azi, viaţa socială
gravitează împrejurul fabricării şi al folosirii instrumentelor artifi ciale, că
invenţiile care marchează drumul progresului i-au trasat şi direcţia. Ne vine
greu să înţelegem aceasta, pentru că schimbările omenirii stăruie, de obicei,
la transformările uneltelor. Obiceiurile noastre individuale şi chiar sociale
supravieţuiesc destul de mult timp scopurilor pentru care existau, încât
efectele profunde ale unei invenţii se fac observate când, deja, am pierdut
din vedere noutatea lor. A trecut un secol de la inventarea maşinii cu abur,
şi noi abia începem să resimţim zguduirea profundă pe care a provocat-o.
Revoluţia produsă de ea în industrie n-a tulburat mai puţin relaţiile dintre
oameni. Idei noi se nasc. Sentimente noi sunt pe cale să se ivească. Peste
mii de ani, când regresul trecutului nu va mai îngădui să se perceapă decât
liniile mari, războaiele şi revoluţiile noastre vor însemna puţin, admiţând că
ne vom mai aminti de ele; dar, despre maşina cu aburi şi invenţiile care au
însoţit-o, se va vorbi, poate, cum vorbim azi despre bronz ori piatra şlefuită;
maşina cu aburi va defi ni o vârstă. Dacă am putea să ne lipsim de orgoliu,
dacă, pentru a ne defi ni specia, am respecta ceea ce istoria şi preistoria ne
înfăţişează drept caracteristică statornică a omului şi a inteligenţei, n-am mai
vorbi, poate, de Homo sapiens, ci de Homo faber. În defi nitiv, inteligenţa,
imaginaţia prin ceea ce pare a fi atitudinea originară, este însuşirea de
a fabrica obiecte artifi ciale, în special unelte de făcut unelte, şi de a varia
nelimitat fabricarea.

„Cea mai folositoare şi cea mai puţin înaintată dintre cunoştinţele omeneşti mi
se pare că este cea despre om; […]. De aceea, consider că subiectul acestui
discurs constituie una dintre problemele cele mai interesante pe care şi le
poate propune fi losofi a şi, din nefericire pentru noi, una dintre cele mai
spinoase chestiuni pe care le pot rezolva fi losofi i; căci, cum poţi cunoaşte
izvorul inegalităţii dintre oameni, dacă nu începi prin a-i cunoaşte chiar pe
ei? Şi cum va izbuti să se vadă aşa cum l-a format natura, cu toate schimbările
pe care le-a suferit alcătuirea lui originară, din cauza succesiunii timpului
şi a lucrurilor, şi cum va putea să deosebească ceea ce aparţine fondului
său propriu de ceea ce au adăugat ori au schimbat la starea lui primitivă
împrejurările şi progresele sale? Asemenea statuii lui Glaucus, pe care timpul,
marea şi furtunile o desfi guraseră într-atâta, încât semăna mai mult cu o fi ară
decât cu un zeu, sufl etul omenesc modifi cat în sânul societăţii, datorită unei
mulţimi de cunoştinţe câştigate şi de erori, datorită schimbărilor intervenite
în constituţia corpului şi tulburărilor continue provocate de pasiuni, şi-a
schimbat, ca să zicem astfel, înfăţişarea în aşa măsură, încât a devenit
aproape de nerecunoscut; nu mai regăsim în el fi inţa care se poartă totdeauna
după principii sigure şi neschimbate, nu mai găsim cereasca şi majestuoasa
simplicitate pe care i-a imprimat-o creatorul lui, ci doar contrastul diform
dintre pasiunea care-şi închipuie că raţionează şi intelectul delirant.”
„Este uşor de văzut că în aceste schimbări succesive ale constituţiei umane trebuie
să căutăm primele origini ale deosebirilor ce-i despart pe oameni […].
Lăsând, deci, deoparte toate cărţile ştiinţifi ce care nu ne învaţă decât să vedem
oamenii aşa cum s-au făcut ei înşişi şi cugetând asupra primelor şi celor
mai simple activităţi ale sufl etului omenesc, cred că disting două principii
anterioare raţiunii: unul care ne face să fi m puternic interesaţi în bunăstarea

şi conservarea noastră şi altul care ne inspiră o repulsie naturală în faţa pieirii
sau a suferinţelor oricărei fi inţe simţitoare şi, în primul rând, a semenilor
noştri. Din unirea şi îmbinarea pe care spiritul nostru este în stare s-o realizeze
cu aceste două principii, fără a fi necesar să fi e introdus aici şi principiul
sociabilităţii, ni se pare că decurg toate regulile dreptului natural; reguli pe
care raţiunea este apoi silită să le restabilească pe alte baze, atunci când, prin
dezvoltarea sa treptată, ea a reuşit să înăbuşe natura.”
(J.-J. Rousseau, Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitaii dintre oameni)
„A găsi o formă de asociere care să apere şi să protejeze de orice forţă comună
persoana şi bunurile fi ecărui asociat, şi prin care fi ecare, unindu-se cu toţi, să
nu se supună, totuşi, decât sieşi şi să rămână la fel de liber ca înainte. Aceasta
este problema fundamentală pe care o soluţionează contractul social.”

„– Cercetează acum, Kebes, şi mai departe; vezi, dacă din tot ce-am spus nu
urmează că sufl etul e asemenea cu ce este divin, nemuritor, inteligibil,
simplu, indisolubil, veşnic acelaşi, veşnic asemenea lui însuşi; corpul, în totul
asemenea cu ceea ce este omenesc, muritor, neinteligibil, multiform, supus
descompunerii, veşnic schimbător, niciodată asemenea cu el însuşi. Oare,
amice Kebes, faţă de acestea putem spune ceva în stare să le răstoarne ca
neexacte?
– Nu putem.”
„– Dacă este aşa, atunci sufl etul, ieşind cu astfel de însuşiri din corp, se duce spre
ceea ce este asemenea cu el: spre imperceptibil, sfânt, nemuritor, înţelept.
Ajungând acolo, devine fericit şi în afară de orice rătăcire, neştiinţă, temeri,
pasiuni sălbatice şi orice alte păcate omeneşti. Tocmai cum se spune despre
cei iniţiaţi, el va trăi o întreagă veşnicie împreună cu cei veşnici. Putem susţine
asta, Kebes? Sau altceva?
– Putem, pe Zeus, zise Kebes.
– Dacă însă sufl etul iese din corp pângărit, necurat şi ca unul care, fi ind împreună
cu trupul, l-a îngrijit, l-a iubit, a fost încântat de el, de poftele şi plăcerile lui;
dacă sub înrâurirea acestora sufl etul a ajuns să creadă că nimic altceva nu
există în realitate decât ce este trupesc, ce se poate atinge sau vedea, ceea ce
bea şi mănâncă şi se foloseşte de plăcerile amorului; dacă, pe de altă parte,
acest sufl et s-a deprins să urască, să se teamă, să fugă de ce este întunecat
pentru ochi, de ce este neperceptibil prin simţuri, de ce este numai inteligibil,
şi doar prin fi losofi e cu putinţă de lămurit, crezi că un astfel de sufl et se poate
despărţi de trup, singur şi cu desăvârşire curat?
– Cu niciun chip, răspunse Kebes.
– Dimpotrivă, cred că iese îngreuiat cu părticele trupeşti, rămase din atingerea şi
împreunarea lui cu trupul; căci s-a făcut aproape de aceeaşi fi inţă cu el, din
cauza convieţuirii şi grijii pe care a purtat-o faţă de trup… .”

„Tot mai mult mă conving că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, sortit
să-şi găsească o modalitate proprie de viaţă, aşa cum natura n-a mai cunoscut
înaintea lui. De pe urma aşa-zisei lui libertăţi, suferă mai mult decât după cel
mai mare prizonierat posibil în existenţa naturală. Şi atunci, nu mă mir de ce
omul ajunge uneori să invidieze o fl oare sau o altă plantă. A voi să trăieşti ca
o plantă, să creşti înrădăcinat, înfl orind şi uscându-te sub soare, în cea mai
deplină inconştienţă, a dori să fi i o parte intimă din fecunditatea pământului, o expresie anonimă a cursului vieţii, este a fi disperat de rosturile şi sensul
omenirii. Şi de ce să nu schimb cu o fl oare? Cunosc ce înseamnă a fi om, a
avea idealuri şi a trăi în istorie. Ce mai pot aştepta de la asemenea realităţi? Este, desigur, mare lucru a fi om; încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dramă aproape monumentală, căci a fi om înseamnă a vieţui într-o ordine de
existenţă cu totul nouă, mai complicată şi mai dramatică decât cea naturală. Din ce scobori de la om înspre natura neanimată, intensitatea fenomenului
dramatic scade treptat, până la a deveni nulă. Omul tinde tot mai mult să ia
monopolul dramei şi al suferinţei din lume. De aceea, mântuirea este pentru
el o problemă atât de arzătoare şi de insolubilă. Nu pot avea mândria că sunt
om, fi indcă am trăit acest fenomen până în rădăcini. Numai aceia care n-au
vieţuit cu mare intensitate acest fenomen se mai pot mândri că sunt oameni, deoarece ei tind să devină. Astfel, încântarea lor este fi rească. Între oameni,
există unii care n-au depăşit cu mult forma de existenţă animală sau de plantă.
Este natural ca ei să dorească şi să admire fenomenul om. Dar acei care cunosc
ce înseamnă a fi om caută să devină orice, numai om nu. Dacă ar fi posibil, m-aş
transforma în fi ecare zi într-o formă particulară de viaţă animală şi de plantă. […] Toate speciile să le trăiesc cu o frenezie sălbatică şi inconştientă, să parcurg
seria întreagă a naturii, să-mi schimb forma cu uşurinţa unei graţii naive, fără
teatru, întocmai ca într-un proces natural. Cum aş umbla prin cuiburi, prin
grote, prin singurătăţi de munte şi de mare, prin dealuri sau prin câmpii. Numai
această aventură cosmică, trăită în interiorul substanţial al vieţii, în intimitatea
ei organică, urmând arabescul formelor vitale şi pitorescul naiv al plantelor, mi-ar mai putea deştepta gustul să redevin om. Căci, dacă diferenţa dintre om
şi animal rezidă în faptul că animalul nu poate fi decât animal, pe când omul
poate fi neom, adică altceva decât el însuşi – atunci eu sunt un neom.”

„14. În ceea ce priveşte sufl etul raţional sau spiritul, nu conţine ceva mai mult decât
monadele sau decât sufl etele simple. El nu este numai o oglindă a universului
creaturilor, dar încă o imagine a Divinităţii. Spiritul nu are numai o percepţie
a operelor lui Dumnezeu, ci este, în acelaşi timp, capabil de a produce ceva
asemănător, deşi în mic. Căci, pentru a nu spune nimic despre minunile visului
în care inventăm fără osteneală şi fără să avem intenţia, lucruri la care ar fi trebuit să ne gândim mult pentru a le găsi când suntem treji, sufl etul nostru
este încă arhitectonic în acţiunile sale voluntare; şi, descoperind ştiinţele
după care Dumnezeu a reglementat lucrurile, el imită, în domeniul său şi în
această lume mică, unde îi este permis să se exercite, ceea ce Dumnezeu face
în mare.
15. De aceea, toate spiritele, fi e ale oamenilor, fi e ale geniilor, intră în virtutea
raţiunii şi a adevărurilor eterne, într-un fel de societate cu Dumnezeu, sunt
membre ale cetăţii lui Dumnezeu, adică a stării perfecte formate şi guvernate
de cel mai mare şi de cel mai bun dintre monarhi; unde nu este crimă fără
pedeapsă, acţiuni bune fără recompensă proporţională; şi, în fi ne, atâta virtute
şi fericire cât este posibil; şi aceasta nu printr-o modifi care (derangement)
a naturii, ca şi cum ceea ce Dumnezeu hărăzeşte sufl etelor ar tulbura legea
corpurilor; dar printr-o ordine însăşi a lucrurilor, între imperiul Naturii şi al
Graţiei, între Dumnezeu ca arhitect şi Dumnezeu ca monarh; în aşa fel încât
natura duce la graţie şi graţia perfecţionează Natura, servindu-se de ea.”

Un om este cu adevarat om si iese din statistica atunci când devine o lume
„Ar putea părea […] curios că relevăm logicul în principal la om; dar unde pot
apărea mai limpede părţile purtătoare de întreg (dacă se acceptă, măcar
provizoriu, această defi niţie a câmpului logic) sau trecerea mediului extern
în mediul intern? Căci mediul extern preluat ca mediu intern, marea sărată şi
caldă a putut fi închipuită ca preluată în sângele cald şi sărat al mamiferului,
partea ridicându-se astfel la puterea întregului. Dar făcând aşa, partea este
mai mult decât ea însăşi, sau e dincolo de ea – ceea ce se vede statornic la om
şi în cele omeneşti. Un om este cu adevărat om şi iese din statistică atunci când
devine o lume. («În fi ecare om o lume îşi face încercarea», spune Eminescu;
în fi ecare ar trebui să-şi facă încercarea). În genere, dacă un lucru nu se revarsă
dincolo de el, nu-şi merită numele; iar Nilul este râul, prin excelenţă, al Terrei,
pentru că face posibilă şi este, prin revărsările sale, o lume. […]
Dar, mai ales, în comportarea şi creaţia omului se vede aceasta. Poetul adevărat
este cel care devine, la un moment dat, Poezia; fi zicianul, excedat, la început,
de tot ce se ştie, sfârşeşte, uneori, prin a deveni el Fizica. Critica literară de
astăzi nu mai acceptă textul drept gata semnifi cat, ci sugerează ca fi ecare cititor
să fi e Interpretul. Omul moral al lui Kant, parte a comunităţii, trebuie, totuşi, să este defi nit tocmai prin aceea că prescrie legi în domeniul său de manifestare. Până şi tiranul nu vrea altceva decât ca voinţa sa să devină lege, dar, nereuşind, tiranizează. Lumea e plină de exemplare ce tind să prescrie sensuri generale, sau
măcar să le identifi ce în alţii. Când te dăruieşti cuiva, când aderi la o idee, când
încorporezi un sens, o faci pentru că vezi în ei şi ele o lume. Când iubeşti chiar, presimţi în fi inţa cealaltă un purtător de sensuri generale – un adevărat câmp
logic. Căci aici nu se poate vorbi despre sensuri logice, ci, în cel mai bun caz, de o
logică pascaliană a lumii? Să vedem. S-ar putea spune, parafrazând pe dramaturg: «Este mai multă logică pe lume decât în cărţile tale, Horaţiu!».”
„În situaţiile logice, întregul este acelaşi în fi ecare parte. Tautologia este, poate, de
esenţa logicului, dar nu în sensul supunerii lui «acelaşi», ci în sensul refl ectării
lui acelaşi, în fi ecare moment al ansamblului. În acest sens, s-ar putea spune că şi
un destin sau o viaţă de om pot fi într-o situaţie logică, atunci anume când fi ecare
demers al vieţii are justifi cările întregului. Înţeleptul trăieşte «logic», pentru că
are, în fi ecare clipă, legea de om adevărat în el. În răspunderea sa faţă de întreg, el
este «o totalitate de fi ecare clipă», statornic.”

„Ce-ar fi dacă, într-o bună zi sau noapte, s-ar
strecura un demon în singurătatea ta cea mai
mare şi ţi-ar spune: «Viaţa asta, aşa cum ai trăit-o şi cum o
trăieşti şi astăzi, va trebui s-o mai trăieşti o dată şi încă de
nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare suferinţă şi
fiecare plăcere, fiecare gând şi suspin şi tot ceea ce este
nespus de mic şi de mare în viaţa ta trebuie să ţi se reîntoarcă,
totul în aceeaşi înşiruire – şi acest păianjen şi această lumină a
lunii printre copaci, de asemenea această clipă şi eu însumi.
Veşnica clepsidră a existenţei se răstoarnă iar şi iar, mereu – şi
tu cu ea, praf al prafului!» Nu te-ai arunca la pământ şi ai
scrâşni din dinţi, blestemându-l pe demonul care ar vorbi aşa?
Sau ai trăit o dată o clipă nemaiîntâlnită şi i-ai răspunde: «eşti
un Dumnezeu şi niciodată n-am auzit ceva mai dumnezeiesc!»
Dacă te-ar copleşi acest gând, aşa cum eşti, te-ar preschimba
şi poate te-ar zdrobi; întrebarea e în toate şi în orice «mai vrei
lucrul acesta încă o dată şi încă de nenumărate ori?» ar apăsa
ca cea mai mare greutate asupra faptelor tale! Sau cât ar trebui
să te iubeşti pe tine însuţi şi viaţa pentru a nu mai cere nimic
decât această ultimă şi eternă confirmare şi pecetluire?”