„Ducele citea o carte într-un capăt al sălii; rotarul făcea o roată în celălalt capăt. Punându-şi jos ciocanul şi dalta, acesta l-a întrebat ce carte citea. „Una în care sunt păstrate cuvintele înţelepţilor”, răspunse ducele. „Sunt vii, aceşti înţelepţi?” a întrebat rotarul. „O, nu”, zise ducele, „sunt morţi”. „În acest caz”, zise rotarul, „ceea ce citiţi nu poate fi altceva decât drojdia şi pleava oamenilor de demult”. „Cum îndrăzneşti tu, un rotar, să aduci dojană cărţii pe care o citesc eu? Dacă poţi lămuri ce ai spus, voi trece cu vederea. Dacă nu, vei pieri.” „Ca rotar”, a răspuns acesta, „eu văd lucrurile aşa: atunci când fac o roată, dacă lovitura mea e prea înceată, atunci ea taie adânc, dar nu este sigură; dacă lovitura mea e prea iute, atunci e sigură, dar nu taie adânc. Viteza potrivită, nici prea lentă, nici prea iute, nu vine la îndemână decât dacă pleacă din inimă. E ceva ce nu poate fi pus în cuvinte; e aici o artă pe care n-o pot explica nici fiului meu. De aceea mi-e cu neputinţă să-l las pe el să-mi preia munca, şi iată-mă, la vârsta de şaptezeci de ani, încă fac roţi. După părerea mea, la fel trebuie să fi fost şi cu oamenii din vechime. Tot ceea ce merita să fie transmis mai departe a murit odată cu ei; restul l-au pus în cărţi. Iată de ce am spus că ceea ce citeaţi era drojdia şi pleava oamenilor de demult.”