Argumentarea s-ar caracteriza prin:
-argumentul este respins, criticat dacă nu suntem de acord cu una sau mai multe premise,
-argumentele pot fi mai mult sau mai puţin acceptabile, constrângătoare,
-unele premise sunt favorabile concluziei, altele nu,
-nu există o încheiere naturală, argumentările rămân deschise, pot fi adăugate oricând temeiuri pro sau contra,
-premisele sunt inegale,
-argumentele au un destinatar de care se ţine cont, urmăresc să influenţeze credinţele şi convingerile altora, să consolideze sau să modifice atitudinea faţă de o idee, prezintă o perspectivă, evidenţiază ridicolul arătând că intră în conflict cu o opinie admisă, se înşeală în prezentarea faptelor, comite o eroare logică;
-evidenţiază incompatibilitatea cu natura lucrurilor sau cu deciziile umane,
-utilizează dovezi de mai multe tipuri (definiţii, explicaţii, comparaţii, analogii, exemplificări, ilustrări, citate, parafraze, date statistice etc).
Demonstraţia poate fi caracterizată prin:
-este riguroasă şi constrângătoare,
-concluzia decurge cu necesitate din premise,
-acceptarea premiselor şi neacceptarea concluziei duce la o contradicţie,
-premisele sunt propoziţii adevărate, neproblematice,
-corectitudinea este de tipul da sau nu,
-premisele merg în aceeaşi direcţie spre susţinerea concluziei,
-este clar când demonstraţia este încheiată, nu mai este nevoie de adăugat sau de înlăturat ceva,
-premisele au valoare egală, fiecare fiind necesară pentru susţinerea concluziei,
-demonstraţiile sunt impersonale, obiective, explicite, consistente, complete, prezintă o evidenţă, explică, înlănţuie, deduc, evidenţiază contradicţia prin reducere la absurd,
-dovezile utilizate sunt axiome, teoreme, alte demonstraţii, propoziţii cunoscute sau acceptate ca adevărate etc.
Demonstraţia poate fi:
-directă când se stabileşte adevărul tezei prin deducerea ei din fundament,
-indirectă de tip tollendo ponens (se formulează toate alternativele posibile pentru un caz, se elimină pe rând fiecare alternativă la care se referă teza de demonstrat, dacă toate cu excepţia uneia sunt false, rezultă că ea este adevărată) sau ponendo tollens (se arată că acceptarea contradictoriei duce la consecinţe absurde).

Argumentarea înseamnă derivarea unei propoziţii noi (concluzia) dintr-un număr de propoziţii considerate cunoscute (premise).
Argumentarea inductivă se caracterizează prin faptul că propoziţia derivată (concluzia) este mai generală decât premisele.
Din acest fapt derivă următoarele caracteristici ale inducţiei:
1.premisele nu sunt un temei suficient pentru concluzie;
2.concluzia are un caracter amplificator;
3.inducţia are un caracter plauzibil(probabil);
Obs. Într-o inferenţă inductivă nu putem fi siguri de adevărul concluziei chiar dacă ea a fost obţinută din premise cu certitudine adevărate.
Analogia – este inferenţa inductivă care se bazează pe compararea a cel puţin două obiecte, evidenţiindu-se că ele au un număr de trăsături comune; dacă se constată că unul dintre obiecte are o trăsătură suplimentară, se presupune că şi celălalt obiect are acea însuşire. Nu este validă, nici inconsistentă. Concluzia este probabilă.
Concluzia este mai aproape de adevăr dacă:
-însuşirile prin care se aseamănă obiectele sunt mai numeroase decât cele prin care se deosebesc;
-însuşirile prin care se aseamănă obiectele sunt mai importante decât cele prin care se deosebesc;
-legătura dintre însuşirile cunoscute şi comune şi noua însuşire este mai solidă;
-aria obiectelor comparate (având aceleaşi însuşiri comune) este mai mare;
-concluzia este mai modestă sub aspectul a ceea ce se susţine;
-spre deosebire de asemănări, diferenţa dintre ele este minimă pentru ceea ce susţine concluzia.
Analogia se poate produce în una din cele două situaţii: sau relaţia dintre proprietăţile asemănătoare şi proprietatea P este necesară şi atunci concluzia decurge în mod necesar din premise, sau relaţia între proprietăţile asemănătoare şi proprietatea P nu este necesară şi concluzia este probabilă.
Tipuri de analogie
1. Analogia comună şi ştiinţifică   Analogia comună se bazează pe asemănarea la prima vedere a obiectelor comparate fără o analiză temeinică a acestora (ex. dacă doi colegi de clasă sunt prieteni şi unul dintre ei are un anumit comportament, conchidem că şi celălalt  are acelaşi comportament).     Analogia ştiinţifică se bazează pe o analiză temeinică, aprofundată a asemănărilor (ex. plecând de la structura atomului şi a sistemului cosmic, Rutherford a elaborat modelul cosmic al atomului, fapt ce a permis cunoaşterea mai multor aspecte ale relaţiilor dintre particulele elementare sau construirea ,,maşinilor inteligente”, adică a calculatoarelor prin analogie cu creierul uman).
2. Analogia întamplătoare şi sistematică   Analogia întâmplătoare porneşte de la cazurile observate întâmplător, fără nici o intenţie de a descoperi asemănările (ex. australienii au observat că există mari asemănări între o zonă din australia şi o zonă din California şi, în plus, se ştia că în zona din California exista aur şi s-a conchis că şi în Australia trebuie să existe aur, fapt confirmat ulterior). Analogia sistematică presupune intenţionalitatea şi intuiţia genială (ex. legenda cu mărul căzut din pom şi descoperirea gravitaţiei, sugerează o intuiţie genială, dar şi o mare experienţă ştiinţifică pentru a ajunge la o astfel de concluzie).
3. Analogia după însuşiri şi după relaţii Analogia după însuşire se realizează dacă procesul de comparare a obiectelor se realizează după anumite însuşiri. Astfel, plecându-se de la asemănările existente între planetele Pămând şi Marte din punct de vedere geologic, fizic, chimic etc. s-a conchis că este posibil să existe viaţă pe planeta Marte. Analogia după relaţii se realizează dacă respectiva comparaţie se bazează pe anumite relaţii interne (între părţile unui întreg) sau externe obiectelor (între două obiecte independente). Există trei tipuri de analogii după relaţii :
a.Analogia sistemelor sau structurală se bazează pe faptul că două sisteme se aseamănă în ceea ce priveşte unele relaţii interne, d eunde se conchide despre asemănarea lor. Analogia poate presupune că elementele lor sunt de aceeaşi natură (ex. analogia între două organisme) sau este structurală (ex. analogia creier uman – maşină inteligentă ; structura atomului- structura sistemului cosmic).
b.Analogia morfo-funcţională se bazează pe luarea în considerare atât a unor proprietăţi ce ţin de formă, dar şi de caracteristicile funcţionale ale obiectelor comparate. O astfel de analogie este cea dintre societatea umană şi organism (şi într-un caz şi în celălalt există un centru conducător, subsisteme care îndeplinesc anumite funcţii şi care sunt organizate ierarhic. Pe această bază, putem conchide că societatea are mijloace de adaptare la mediu, întrucât şi organismul are asemenea mijloace).
c.Analogia pe bază de relaţii cauzale are două forme :
de la efecte asemănătoare la cauze asemănătoare (ex. trecerea, în medicină, de la simptome asemănătoare la cauze asemănătoare) ;
de la cauze asemănătoare la efecte asemănătoare (ex. dacă cauzele mişcările sociale sunt asemănătoare ne putem aştepta la aceleaşi efecte în plan economic, social etc.).