„Există, de asemenea, câteva condiţii suplimentare de care depinde posibilitatea
construirii unei defi niţii formal-corectă şi material-adecvată a mulţimii
enunţurilor adevărate ale limbajului. Trebuie, de exemplu, să se introducă o
distincţie strictă între limbajul care constituie obiectul examinării şi pentru
care intenţionăm să formulăm defi niţia adevărului, şi limbajul în care această
defi niţie va fi formulată şi în care vor fi studiate aplicaţiile ei. Primul se
numeşte limbaj-obiect, cel de-al doilea, metalimbaj. Metalimbajul trebuie să
fi e sufi cient de bogat şi, în special, el trebuie să conţină în sine limbajul-o –
biect ca o parte a sa. […] În acest fel, metalimbajul, care conţine mijloacele
sufi ciente pentru defi nirea mulţimii enunţurilor adevărate ale unui anumit
limbaj, trebuie să fi e esenţial mai bogat decât limbajul-obiect; el nu poate
coincide cu acesta sau să fi e traductibil în el, deoarece, în caz contrar, ambele
limbaje se dovedesc semantic universale şi se poate reconstrui în amândouă
antinomia mincinosului.”

Confuzia dintre limbajul-obiect si metalimbaj da nastere paradoxului
„[…] Într-adevăr, ce situaţie poate fi mai neaşteptată, mai contrară mentalităţii
generale, decât aceea a unui enunţ care este tot atât de plauzibil ca şi negaţia
sa; mai mult, despre care «se demonstrează», în cadrul unui anumit sistem,
că este adevărat împreună cu negaţia sa?
Este interesant de observat că această accepţie particulară a termenului paradox
a pătruns cu mare întârziere în rândul nespecialiştilor […]. Aceasta, în ciuda
faptului că situaţii paradoxale au fost puse în evidenţă încă din Antichitate. Ele
erau numite aporii (în greacă, aporia = difi cultate, nesiguranţă). Au rămas
celebre aporiile lui Zenon (din Eleea), dintre care aceea privind mişcarea este
cea mai importantă. Astfel, un paradox al lui Zenon pretinde că Ahile, cel iute
de picior, urmărind o broască ţestoasă, n-o va putea ajunge din urmă, chiar
dacă se deplasează mai repede decât ea. […]
Eubulide (din Millet), elev al lui Euclid, întemeietorul şcolii megarice, este autorul
unor paradoxuri celebre, dintre care vom aminti: paradoxul mincinosului
(când spun «eu mint», spun adevărul sau mint? Nu e greu de văzut că, dacă
spun adevărul, atunci mint, iar dacă mint, spun adevărul) şi paradoxul
grămezii (dacă n boabe de grâu sunt necesare pentru a forma o grămadă,
atunci n-1 boabe nu mai formează o grămadă, în contradicţie cu faptul că, dacă
dintr-o grămadă elimin un bob, obţin tot o grămadă). Echivalent cu paradoxul
grămezii este paradoxul chelului: dacă n fi re de păr sunt necesare pentru a nu fi considerat un om chel, atunci un om cu n-1 fi re de păr este chel, în contradicţie cu
faptul că pierderea unui fi r de păr nu e sufi cientă pentru a deveni chel.
Paradoxul mincinosului avea să fi e explicat abia în vremea noastră, prin confuzia
dintre două niveluri distincte ale comunicării umane: limbajul-obiect şi
metalimbajul […]. Enunţul «eu mint» se referă la o stare de fapt (acţiunea de
a minţi), deci se constituie la nivelul limbajului-obiect. Enunţul mint când
spun «eu mint» nu se mai constituie la nivelul limbajului obiect, ci la cel al
metalimbajului, deoarece nu se mai referă la o stare de fapt, ci la enunţul «eu
mint». Distincţia dintre limbaj-obiect şi metalimbaj a fost introdusă explicit
abia în 1933 (de către Alfred Tarski, în Conceptul de adevăr în limbajele
formalizate), chiar dacă a fost pregătită de numeroase contribuţii anterioare.”

„4.003 Cele mai multe propoziţii şi întrebări care au fost scrise despre obiecte
fi losofi ce nu sunt false, ci absurde. Deci, nu putem răspunde deloc la astfel de
întrebări, ci putem constata doar absurditatea lor. Cele mai multe probleme şi
propoziţii ale fi losofi ei se bazează pe faptul că nu înţelegem logica limbajului
nostru. (Ele sunt de genul întrebării dacă binele este mai mult sau mai puţin
identic decât frumosul.)
Şi nu e de mirare că cele mai profunde probleme nu sunt propriu-zis probleme.”
„4.01 Propoziţia este o imagine a realităţii.
Propoziţia este un model al realităţii, aşa cum ne-o imaginăm

4.011 La prima vedere, propoziţia – aşa cum e tipărită, de exemplu, pe hârtie – nu
pare a fi o imagine a realităţii despre care tratează. Dar nici notele scrise, la
prima vedere, nu par a fi o imagine a muzicii, şi nici semnele noastre sonore
sau scrise (literele), imaginea limbajului nostru sonor.
Şi totuşi, aceste limbaje de semne se dovedesc a fi , chiar şi în sens obişnuit,
imagini a ceea ce reprezintă.”
„4.021 Propoziţia este o imagine a realităţii, căci, dacă înţeleg propoziţia, atunci
cunosc situaţia pe care o reprezintă. Iar propoziţia o înţeleg fără ca sensul ei
să-mi fi fost explicat.
4.022 Propoziţia îşi arată sensul.
Dacă este adevărată, propoziţia arată cum stau lucrurile. Şi spune că lucrurile
stau astfel.
4.023 Prin intermediul propoziţiei, realitatea trebuie redusă la da sau nu.
Propoziţia construieşte o lume cu ajutorul unui eşafodaj logic şi, de aceea, se
şi vede în propoziţie, dacă este adevărată, cum se comportă tot ceea ce este
logic. Putem trage concluzii şi dintr-o propoziţie falsă.”